O piesă de teatru a excelenţei fascinaţiei, iluziei şi ideal precum literalitate, pustiitor precum cotidian este Foca albastră de Doru Moţoc (piesa anului 2007 – premiu acordat de Uniunea Scriitorilor prin “Clubul Dramaturgilor” şi revista Drama), o tramă epică (tremă despre dragoste).
Actantul Anna este persoană, şi nu actant, formalizare a muzicalităţii impalpabile, mirobolante, o stare precum o liturghie a fonemelor pentru un parastas care va avea loc. Ar putea fi ascunderea şi neascunderea fiinţei.  Anna, cuprinsă de fatigabilitatea lumii actuale, devine “frumoasa fără corp” la propriu, şi nu numai, repetând un gest arhetipal, ca şi Cezar (împăratul) altădată (diegeza în sine), surprins de atâta alteritate “acceptă”, excluzând agonalul (Marc Angenot) subsecvent melancolic, pumnalul, refugiindu-se în retorica (Et tuus…) mai importantă decât la pas cu istoria.
Anna, reticulară sau transreticulară, provoacă inserţiile în regresiv, încercând un parcurs magnificat de coerenţă ştiind că inconştientul “care intră pe fereastră” îi va propune ca limită şi seducţie zborul  (cuvânt drag lui Doru Moţoc), mistagogic şi năucitor.
Anna se comunică printr-o limbă perfectă (U. Eco), structură neinteligibilă, cum teoretizau marii mistici  (între care Markios), unde nu lexemul semnifică, ci starea între “a fi dăruit de zei” şi “a fi răpit de zei”, ceea ce este de înţeles structurând cotidianul nefiind, de fapt, esenţialitatea, într-o bună tradiţie, într-o bună inauguralitate a filosofiei lui M. Heidegger.  Aşa poate absenţa ei este generatoare de sens mai mult decât prezenţa.  Textul lui Doru Moţoc are şi alte paliere de interpretat cnut, ar putea fi în pandant cu Anna, ontofania. De altfel, structura Annei este ideolectică şi mai mult, emică.
 Oricum, iubirea nu are cauzalităţi şi finalităţi, “instinctul jocului” configurând-o pe Anna ca un fapt concret modificator. Cuvintele Annei sunt ţinute în palmă, şi fiecare se roagă după artifexul pe care îl poartă: cel îndrăgostit precum îndrăgostitul, cel disipant precum eroarea care a găsit căinţa.
“Foca albastră” a lui Doru Moţoc este de ascultat într-un spaţiu al muntelui, unde poţi vedea pe fereastră şi culmile unde se găseşte floarea de colţ dar te poţi întâlni şi cu ceaţa care ţintuindu-te pe loc îţi dă sentimentul că oricum tot palimpsestul “se coboară”.