Monografia antropologică al unei zone rurale bine circumscrise cultural şi istoric este un lucru rar în literatura noastră de specialitate. Aceasta sporeşte interesul ştiinţific pentru recent apăruta lucrare a lui Ioan Lascu, Satul de la capătul vremii. Satul este termenul generic care defineşte întregul grup de localităţi rurale de pe valea Jiului, din depresiunea Petroşanilor, un perimetru în care trăiesc cei care-şi spun şi sunt numiţi momârlani, o comunitate relativ restrânsă, care cuprinde aproximativ 15.000 de suflete. Volumul regrupează articole apărute într-o publicaţie locală, Prăvălia cu istorii, supliment al Ziarului Văii Jiului, scopul urmărit iniţial fiind cunoaşterea mai bună a unei populaţii cu marcată personalitate culturală, păstrătoare de datini, cu un lexic adesea surprinzător, care trăieşte chiar în acel spaţiu geografic. Avantajul de netăgăduit al autorului este acela al insiderului, om născut şi crescut în mediul pe care îl descrie. El îi aparţine cultural, a vorbit şi vorbeşte graiul local, a practicat obiceiurile şi se simte integrat comunităţii pe care o descrie. Privilegiul unei asemenea perspective este acela că percepe schimbările petrecute în cursul timpului prin apel la experienţa proprie, la neamuri, vecini sau prieteni, poate aprecia mai bine rostul şi funcţiile practicilor rituale în ansamblul obiceiurilor, activităţile cotidiene ale sătenilor (o zi de vară, o zi de toamnă, o zi de iarnă într-o gospodărie), alternanţa dintre zilele de muncă şi cele de sărbătoare şi, nu în ultimul rând, relaţiile dintre membrii comunităţii şi orăşenii din jur.
Graiul sătenilor momârlani, particularităţile lexicului, par să-l fascineze pe autor. El semnalează cu plăcere devierile de sens, nu puţine, faţă de limba literară. A spune nap la cartof, mazăre la fasole, perişoare la sarmale, plăcintă la gogoaşă este într-adevăr remarcabil.