Generos în relaţia cu potenţialii comentatori ai acestui volum (Pe prag, (Vale-Deal), Cartea Românească, 2010), Liviu Ioan Stoiciu oferă câteva explicaţii pe manşeta copertei a III-a: „Gândim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar, de fiecare dată, păstrăm o coerenţă a firii, subterană”. Spune mai departe acesta: „biografia îmi este dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu” şi „nu fac decât să ţin cont de această realitate a pragului”. Simplu, nu?! Te şi miri de ce această carte, pe o asemenea idee fertilă, nu a fost scrisă de altcineva, ai zice, înainte de a citi textele, fragmente dintr-un răscolitor memorial al durerii ce poartă, cu totul descifrabil, semnătura inconfundabilă a lui Liviu Ioan Stoiciu, autor care nu dă semne de secătuire a rezervelor creative. Mottoul, decupat din „Epistola către Corintieni” (I, 10, 13 ), ne indică, mai mult decât explicit, treptele iniţierii, ce se cer parcurse, pentru a ajunge la sensurile (de)pline ale discursului poetic de acum: încercarea/ispita, răbdarea/întoarcerea în Sine, istovul/suferinţa, după care poate veni, în sfârşit, salvarea/mântuirea, fireşte, prin puterea terapeutică a poeziei.
De altfel, ce este pragul decât acel spaţiu de trecere dintre exterior (profan) şi interior (sacru), adică punctul de plecare de unde omul are şansa să ajungă şi să ia parte la transcendenţa centrului? Cel mai adesea, eul liric se află nehotărât între trecutul spre care tânjeşte (satul, copilăria) şi prezentul degradant (oraşul maturităţii şi senectuţii): „stă cu inima buhăită din ziua în care a fost sigur / că o parte din el a fost / părăsită de Dumnezeu”, una dintre puţinele certitudini pe care le are. Poate că tocmai de aceea, între trecut şi prezent, poetul alege viitorul, de unde aşteaptă să vină iubirea, ce mi se pare a fi supratema acestei cărţi. În absenţa ei, oricât ar apela la surogate, omul nu e o fiinţă împlinită, pentru că deficitul sufletesc sever nu poate duce decât la nefericire.