Un roman cu titlu rusesc (transcris în alfabet latin) nu mi s-a părut un fapt obişnuit, dar tot ceea ce face Constantin Stan între ineditele coperte ale cărţii e neobişnuit. E o încercare curajoasă, dar fericită, de a scrie „un roman rusesc”, nu doar un roman cu personaje care trăiesc în Rusia. Încă de la început suntem avertizaţi asupra perspectivei ironice care pare a fi constanta discursului narativ: “Uşor mahmur bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de votcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru…”
Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului, mai mult tovarăş sau cetăţean, decât ins sau om, cu o personalitate  articulată “pe principii sănătoase” şi structurată pe slogane comuniste, îşi duce viaţa fie în cârciumă, fie într-un birou imens, de tavanul căruia atârna un candelabru cu, probabil, 128 de braţe, ca punct de echilibru al întregului univers, în care sunt imortalizate secvenţele temporale reliefante pentru evoluţia întregii omeniri, şi în absenţa căruia lumea s-ar dezechilibra. Un om mic într-un spaţiu mare, un om şters în inima Moscovei. Măsura timpului este dată de paharele de votcă, iar timpul nu este “spirtos” ca licoarea ce guvernează viaţa cetăţeanului, ci este greu, chinuitor, ca mahmureala: “Pentru Ivan Mihailovici Saproşkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ţi croieşti drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră…”.