Într-un articol de o mare frumuseţe, publicat după moartea sa, survenită în 2005, scriitorul francez de origine rusă, Vladimir Volkoff, căruia Franţa i-a decernat de-a lungul anilor cele mai prestigioase premii de carte, explica principiul său călăuzitor de viaţă, şi anume „fidelitatea”:
„Pentru mine ideea de a-ţi fi sau nu «credincios ţie însuţi» nu are cu adevărat sens. […] Fidelitatea se adresează, prin definiţie, altcuiva […]. Mi se pare că şi astăzi există posibilităţi de fidelitate […]: Biserica este încă aici […]; pământul din jurul nostru poartă încă în el trupul strămoşilor, cărora le datorăm viaţa, credinţa, cultura noastră; limba pe care o vorbim nu e încă în întregime distrusă şi ne putem strădui să o salvăm; nu suntem nici ca Fiii nimănui ai lui Montherlant, nici ca acei Călători fără bagaje despre care vorbeşte Anouilh. Avem o moştenire de transmis” („Fidélité et trahison”).
Cele două volume de proză memorialistică, romanele În exod şi Mamamea moarte, ale Vioricăi Răduţă, cunoscută şi ca poetă şi eseistă, sunt, prin însăşi natura amintirii, opere ale fidelităţii. Amândouă cărţile sunt „proză de familie” şi, ca atare, o expresie a identităţii fireşti a omului de a fi nu „copilul nimănui”, ci al unei familii, unui neam şi unui loc, purtător al trecutului, căruia îi datorează viaţa şi înţelegerea existenţei, şi pe care îl poartă ca un „bagaj” inalienabil.  
Publicate în acelaşi an, 2008 (prima la Cartea Românească, a doua la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj), În exod şi Mamamea moarte reprezintă, de fapt, o singură carte. Mamamea moarte nu este numai urmarea „ieşirii” din spaţiul de origine şi din timpul copilăriei, ci şi o revelare a sensului „exodului” ca metaforă a mişcării oamenilor şi a tuturor lucrurilor către moarte. În exod, viziune amplă, pluricentrică, desfăşurându-se pe multiple planuri narative, asupra colectivităţii, se încheie prin coda, în tonalitate intimă, pe care o constituie Mamamea moarte. Locurile şi oamenii, care în primul volum sunt văzuţi trăind în prezentul povestirii, dar şi îndepărtându-se, devenind amintire, regrupându-se în structurile fluctuante ale memoriei, reapar în a doua carte, mai depărtaţi încă în timp, dar vii în memoria personajelor (mama şi tatăl povestitoarei), memorie care devine moştenirea pe care autoarea a primit-o şi pe care o transmite scriind.