Cartea de poeme Oameni şi întâmplări din satul meu, se constituie ca un omagiu – ca un monument de credinţă adus de poet satului şi oamenilor din spaţiul în care a văzut lumina. Cum poetul nu poate fi decât cetăţean al lumii sale, al neamului său, arhetipurile şi miturile existenţei ţărăneşti îi sunt familiare.
Discursul liric dă senzaţia de grabă a timpului de a înghiţi totul, poemele vorbind mai ales de bătrâneţe, de moarte, de practici magice şi de întâmplări reale cu oameni reali, alături de care autorul şi-a petrecut copilăria şi care s-au instalat involuntar în memoria sa.
Biografismul sătesc este redat într-o notă tragică, poemele sugerând dispariţia unei lumi în care figurile de bază sunt părinţii – mama şi tata, cei doi poli existenţiali, care sprijină lumea. Alături întâlnim familia poetului, bunicii, prietenii, rudele, cunoştinţele, ori pur şi simplu săteni cu numele lor reale care au călătorit pe acele locuri, traversând viaţa cu bune şi cu rele. Este relevată o lume săracă, sprijinită cu ochii de cer, case cu numeroşi copii care creşteau sub privirile Domnului, în care părinţii îşi puneau nădejdea. O lume care a trăit o istorie tristă, suportând foametea şi suferinţa morală şi fizică, din vremea războiului ori a colectivizării, în care ţăranii n-au nici pâine neagră, nici mălai, deoarece li s-a luat ultima bucata de grădină, CAP-ul ajungând până la streşinile caselor.
Cartea poetului Ion Popescu Sireteanu reclamă o lume biciuită de deznădejde care trăieşte timpul hărăzit, păstrând rosturile sărbătorilor, ale posturilor ori ale cinstirii strămoşilor mai ales de Sâmbăta Tomii, când: Ne adunam în cimitir/Mare şi mic,/La un frate, la părinţi, la un bunic/Şi aşteptam cu coşărcile pline/Să vină popa să ne lumine,/Apoi plângeam pe tăcute/Ca nişte ascunse lăute…
Vers sugestiv pentru viaţa umilă, dar demnă a ţăranului român care şi-a ascuns suferinţa, luând asupra sa, ca un dat, toate grozăviile sorţii
Jocul copilăriei era şi el unul dramatic care se conjuga cu grija de supravieţuire ca în poemul De foame: Sătui de foame/ Alergam la furat poame,/Acoperiţi de nouri şi noapte,/Băgam în sân şi crude şi coapte./Păsări cântau când şi când,/Mai lătra câte-un câine bolând,/Iar noi, pui de draci,/Mişunam prin copaci…
Foamea apare ca un laitmotiv pe durata discursului poetic: Ghică a mâncat nişte poame, să nu crăpe de foame şi în cele din urmă a murit. Un alt personaj, care în slujba primăriei, bătea toba, este Truţă-al Mariei, care umbla flămând cu burta lipită de spate. Poemul Foamete este evocator pentru dramatismul vieţii şi pentru starea de mizerie a lumii satului din acea vreme: Cu mic şi cu mare/Zi – noapte gândeam la mâncare,/Mergeam pe câmp fără ţel,/Găseam lobodă şi pătrunjel,/Măcriş ori alte câte mai sunt,/Ne loveam de bulgării mari de pământ,/ Costelivi, cu ochi bulbucaţi,/Uitând de părinţi ori de fraţi,/Umblam buimaci prin grădini/După ierburi şi rădăcini/Care treceau prin noi fuior/ Când verde, când roşu, când multicolor…/Ştiam că Domnul s-a mâniat şi ne bate/Pentru marile noastre păcate.
 Moartea satului se declanşează în discursul poetului ca un strigăt apocaliptic. Moartea devine un personaj recurent pe parcursul liric al cărţii. Un personaj privit cu oarecare simpatie de către poetul care, la rândul lui, e miez al lumii săteşti, al pământului din care nici-un vânt nu-l poate smulge. Moartea este şi ea privită ca joc, devreme ce Ionică al lui Gheorghică al lui Ion, Joacă mereu cu moartea şotron. (Nu-i nici un vânt).
Cartea în discuţie ne introduce într-un ţinut spiritual inconfundabil, unde călătoria dintre aici şi dincolo este marcată de un drum călător ce se desfăşoară ca pe un ecran panoramic, în planul satului şi al duratei.
Mesajul acestei lumi vine din fabulosul ei folcloric, precum din realitatea amară care decurge din moartea satului, cu case pustii, nelocuite în care spiritele celor duşi rătăcesc ca printr-un paradis în destrămare, accentuând memoria afectivă prin momente de intensitate maximă ale unei lumi ameninţate de istorie.
Eul liric, Fiul rătăcitor, ajunge spre seară în sat, găsind, la casa părintească, poarta încuiată, iar strigătul către părinţi şi către fraţi nu are nici un ecou, ci se transformă într-o tăcere ciudată. Ca într-o atmosferă argheziană, poemul pare smuls dintr-o realitate existenţială de un dramatism halucinant, în care se relevă un sat gol, iar discursul poetic aproape tragic rosteşte, aşa cum am mai amintit, despre foamete, despre război, despre copii orfani, despre colectivă, despre oameni hapsâni şi strigă pe nume părinţii, fraţi, rudele, sătenii, care nu mai sunt decât în amintirea poetului. Centrul lumii poetului, satul, este pământul făgăduit de moarte, pământul care aduce liniştea şi împăcarea, în mijlocul naturii, în singurătate Ca-ntr-o casă pustie: Te-or duce să te-ngroape,/În satul tău, în cimitir,/Să-ţi fie merii aproape,/Dealul pleşuv, – coviltir./Acolo, laolaltă/Cu cei buni, cu cei răi./Împăcat pe vecie,/Răsuflând prin ierburi şi flori,/Îi sta ca-ntr-o casă pustie,/Fără glas, fără seri, fără zori…
Jalea şi dorul de sat sunt sentimente vizibile în conţinutul acestei cărţi, dar cel mai pregnant strigăt de neputinţă în faţa roţii care macină, este exprimat ca un ţipăt, în poemul Moare satul: Moare satul cel nemuritor,/Pietre mari i-apasă temelia./Bate vânt uscat şi nici un nor/Nu se-opreşte să-i sărute glia./Moare satul fără început,/Cimitirul stă să se ascundă,/Vântul care bate nevăzut/Macină şi surpă şi inundă.
Citind cartea Oameni şi întâmplări din satul meu, pătrundem într-un ţinut spiritual inconfundabil, într-o lume din care mulţi ne tragem şi căreia ar trebui să-i fim credincioşi. Acolo este tărâmul părinţilor şi strămoşilor nostri.
Relieful epopeic al evocărilor, de pe parcursul discursului liric, capătă acea capacitate de a percepe în absolutul vieţii, afinităţi cu viziunea clasică a lui Creangă, a lui Eminescu – universul poetic al lui Ion Popoescu Sireteanu înscriindu-se în acela al lui Marin Sorescu, din La Lilieci.
Cartea domnului Ion Popescu Sireteanu este o carte admirabilă care ne face să medităm asupra existenţei şi asupra lumii din care venim. Satul devine, în foarte multe locuri, o amintire – un spaţiu golit de viaţă. Casa părintească a poetului – al doilea trup locuit de suflet, simbol al siguranţei, ca o cochilie protectoare, rămâne şi ea în paragină, adăpostind doar frânturi de amintiri care vor trece iremediabil în uitare.
Cultura satului vine din adâncul ancestral al unei lumi nealterate care şi-a cunoscut măsura, ritmul şi structurile fundamentale, care i-au organizat civilizaţia în raport cu tradiţiile populare şi care este încă un viu izvor de inspiraţie pentru scriitori.
Critica literară rămâne datoare literaturii despre sat la scara de valori clasice şi moderne.