Al doilea volum al Dicţionarului cu distihuri (Ploieşti – Mileniul III, 2010, 232 pagini) are menirea să desăvârşească opera începută de Adrian Voica prin volumul publicat acum doi ani. Este o aventură poetică şi lingvistică în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură.
În Postfaţă, autorul vorbeşte despre faptul că, deşi „aria lexical accesibilă poeţilor s-a extins, au rămas în afara ei arhaismele şi regionalismele, deşi unele dintre ele sunt extrem de expresive” şi că „Lexicul arhaic şi regional (…) relevă sufletul românesc în diferitele sale ipostaze”. Reţinem observaţia că „Orizontul distihului este infinit. Rămâne doar ca poeţii să-i înţeleagă menirea şi să-şi pună ordine în gândurile lor răvăşite, adesea inutile. Revenirea la izvorul primordial, la arhetip, înseamnă revigorarea poeziei româneşti” (p. 200, 201).
Dintre cititorii primului volum, câţiva şi-au exprimat părerea şi au arătat că este necesară o primenire lexicală a poeziei româneşti, că este necesar „un joc inspirat cu poetica” şi că este necesară „o adevărată gimnastică a rimei în structuri metrice de virtuozitate”. Poetul „se joacă cu vorbele” şi „poate să revigoreze cuvinte vechi şi regionale”, care „ne amintesc şiretenii lingvistice de-ale lui Anton Pann”, „apelând la pedanteria lexical şi lexicografică” (St. Dumistrăcel, în ziarul „Lumina”, Iaşi, 24 iunie 2009, p. 10). Petre Isachi în revista „13 Plus” din Bacău, ne spune că „Senzaţia celui ce citeşte acest inedit DD este că se află în faţa unei universale legi a frazării poetice” (în volumul recenzat, p. 212).
Şi aici suntem în umbra lui Anton Pann: Stau la taifas cu un dicţionar. / Mă-ntreabă un cuvânt: – Începem iar?
Şi parcă vedem cuvântul bine hrănit cu valori necunoscute, gata să pornească spre o nouă ipostază necunoscută poeziei. Aventura cuvintelor arhaice şi regionale reîncepe prin ceea ce timpul a păstrat în memoria cuvintelor pe care oricine le-ar fi crezut pierdute pentru totdeauna. Dar se iveşte poetul, demiurgul, vrăjitorul care are puterea să readucă la viaţă în general şi în special la o viaţă artistică vechi alcătuiri de sunete, încât Când răsucea cuvintele în horă / El căuta o nouă auroră.
Adrian Voica, autorul-maestru, ştie că fiecare cuvânt, în felul lui, este un băsnar, adică un „povestitor, născocitor de basne”, un individ care poate reface o lume surpată ori este în stare să creeze o lume nouă din cuvinte pe care toţi le credem vechi sau învechite! Când colo, S-a desfăcut cuvântul ca o floare (p. 195) şi are puterea să farmece şi să încânte când Cuvintele s-au repezit la noi parcă să ne îmbrăţişeze. În acest context, se cuvenea să apară şi un distih-odă: Căutai la Iaşi ogor? E urcuş nemuritor (p. 119).
Poetul este în măsură să readucă în prim planul comunicării expresii vechi: În sufletu-i cutremur: se-ntredeschide hăul. / Nu bănuia vizirul că şi-a găsit bacăul! unde a-şi găsi bacăul înseamnă „a da peste necaz, a o păţi”.
Cuvintele regionale buriu şi mierliu au devenit punctele centrale ale unor distihuri fermecătoare: Măria ta, din vinul auriu / Mai stă de veghe-n cramă un buriu (La datorie, p. 14) sau  Aş vrea cu tine iar să fiu – /  Dar mi-e destinul vin mierliu (Boierul podgorean, p. 65).
O scurtă caracterizare se face unui vameş, individ lacom şi neiertător: Ai văzut tu vameş / Să nu fie hameş? (Discuţie în autocar, p. 42), cu explicaţia că om hameş este omul lacom, avid.
Adrian Voica face şi o fişă de cadre pentru omul nou: El e tut şi ea e tută – / O familie plăcută (p. 178).
Cuvântul maramureşean soţuluc îi prilejuieşte un distih excepţional: Stai departe, soţuluc, / Dacă vrei un pui de cuc!
Se ştie că în anii de după lovitura de stat, în nenumărate locuri din ţară s-au tăiat pădurile în mod abuziv şi lemnul de bună calitate a fost exportat. Aşa s-a întâmplat şi în secuime: Şi-n ţinutul secuiesc / Brazii se cam secuiesc (Ştire pe sticlă, p. 149).
Am prezentat până aici câteva texte, dar orice distih poate fi folosit ca exemplu. Astfel: Tare eşti tu şugubăţ: Ne-ai pus liniştea pe băţ! (Vulpoiul, p. 166); Omul, mult prea vremuit,  / Nici nu ştie c-a trăit (Amnezie, p. 189; a vremui este explicat prin „ a trece vremea, a se scurge timpul”).
Putem încheia aceste însemnări cu convingerea că Adrian Voica este un deschizător de drumuri şi un maestru al distihului românesc.