Apărut la Editura Pământul din Piteşti, în anul 2009, volumul de poezie al lui Mircea Bârsilă, intitulat Monede cu portretul meu, cuprinde o serie de poeme noi, alături de altele mai vechi, acum rescrise. Modelul, în cazul celor rescrise, a fost dat, cred, de variantele eminesciene.
Interesantă mi se pare imaginea, de fapt, şi mai exact, finalul unui poem rescris (e vorba de cel intitulat în fiecare seară): lumea asemenea unei betoniere care e învârtită (şi ea, şi noi) de… soare. Sigur că aici e acelaşi Mircea Bârsilă, consacratul (încă nu „jertfitul” Mircea Bârsilă pe altarul poeziei) ca să vorbim în termenii antropologiei sacrului: „Lampa dată la infinitiv,/cheia răsucită în uşă de de două ori/şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:/se face că mi s-a furat din nou colivia/în care îmi ţin umbra.”
Deocamdată suntem în ceasul în care coboară „din nou pe pământ prietenul nostru octombrie.” Un personaj în multe privinţe insolit, singular, cu nelipsite tuşe de farsor. Dacă nu chiar de măscărici, pentru că îl vedem făcând gesturi nu lipsite de o anume bizarerie: „… S-a întors din nou/prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată/în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/din iarba cu fire mărunte/crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor.”