Dumitru Augustin Doman şi Generaţia ’80
văzută din interior
La primul Colocviu Naţional Generaţia ’80 la maturitate care a avut loc în perioada 27-29 mai la Piteşti a.c., alături de dezbaterile scriitorilor optzecişti participanţi din toate colţurile ţării s-a lansat şi volumul I din Generaţia 80 văzută din interior – o istorie a grupării în interviuri realizat de Dumitru Augutin Doman, volum apărut cu sprijinul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului.
Instrumentul unificator al acestei cărţi este în mod expres interviul cu 18 dintre membrii generaţiei ‘80 care are drept scop configurarea unui „portret” cât mai autentic al acestei generaţii. De la început, în prefaţa intitulată Generaţia ‘80 la maturitate, Dumitru Augustin Doman precizează în spirit democratic şi polemic concepţia sa despre acest volum: „În acest prim volum sunt prezenţi doar 18 optzecişti, aşezaţi în ordine alfabetică. Sunt nume dintre cele mai importante ale generaţiei. Probabil că voi mai publica trei-patru volume, depinde de bunăvoinţa scriitorilor. Până acum doar unul m-a refuzat, alţii m-au amânat o lună, două, trei (răspunzând cu bunăvoinţă, apoi), alţii sine die. Dincolo de opiniile că generaţia mai este sau nu de actualitate, eu cred că merită să facem o istorie a generaţiei ’80 şi nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor. Este demersul pe care mi-l asum şi pentru care deja suport reproşurile şi frustrările unora. Acest prim volum, ca şi cele viitoare, consider că merită să apară şi să dea seamă despre o generaţie care a revoluţionat literatura, dar şi societatea de la amurgul comunismului.” Cele 18 nume exponenţiale ale generaţiei intervievate sunt: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Dan Arsenie, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Groşan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Viorel Padina, Marta Petreu, Constantin Stan, George Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu şi Ion Zubaşcu.
Din fiecare interviu, pe fundalul rememorărilor unor amintiri din copilărie despre copilul „viitor optzecist”, a debutului literar şi a vieţii de publicist, se conturează imaginea live a generaţiei ‘80 văzută din unghiuri diferite, asemenea unei camere pline de oglinzi în care perspectivele realităţii se intersectează sau se distanţează la un moment dat. Astfel, Generaţia ‘80 pentru Liviu Antonesei: „E generaţia care se maturiza pe fondul închistării ideologice şi a penuriei generale. (…) O generaţie care crescuse pe fondul unei anumite deschideri faţă de tradiţie, faţă de cultura universală şi faţă de limbile aparţinând acelor culturi. (…) Să nu uităm totuşi că e, generaţia care a dat şi cei mai numeroşi disidenţi şi opozanţi la regimul comunist, comparative cu celelalte <crescute> în comunism.” Pentru Marta Petreu e „un fenomen naţional,” iar pentru Ion Zubaşcu „e doar un mit de uz didactic”. Spirit mai teoretic, Constantin Stan defineşte schimbarea de paradigmă: „Problemele noastre erau de natură teoretică. Vedeam în conceptual de literatură, aşa cum era înţeles şi practicat, un drum înfundat. Aşadar, şi proza şaizecistă îşi epuizase valenţele creatoare. Se oficializase. Mima libertatea şi curajul. Şi era pe placul cenzurii care putea controla astfel de texte. Construcţia de tip anecdotic, construcţia mecanicistă (cauză-efect-cauza) sunt uşor de controlat de către un regim. Disoluţia, fragmentarismul, oglinzile multiple, prezenţa autorului ca personaj creau o altă semnificaţie structurii textului. Şi cu aşa ceva nu se mai întâlniseră: structura ca semnificant! Atenţia nu se mai putea exercita pe povestire, ci pe cum se spune acea poveste.” Dacă Marian Drăghici s-a bucurat că a prins din mers „trenul generaţiei (…) pe ultima scară din coadă”, George Vulturescu afirmă că nu a căutat niciodată grupul, subliniind că singurătatea provinciei oferă un însemn de „uric” greu de descifrat, iar George Stanca neagă incisiv apartenenţa la generaţia optzecistă.
Drama existenţială trăită în totalitarism transpare din confesiunile fiecăruia dintre optzeciştii intervievaţi, iar opiniei că membrii generaţiei ’80 ocupă actualmente posturi importante (redactor-şefi la reviste literare, preşedinţi de filiale ale U.S.R., decani sau şefi de catedre), Nicolae Oprea argumentează vârsta maturităţii generaţiei: „Generaţia 80 se află la vârsta maturităţii, nu la conchiderea literaturii actuale. Să luăm seama că majoritatea optzeciştilor se apropie de 60 de ani, încât <tinerii furioşi> de odinioară au ajuns la apogeul creaţiei, într-un moment de echilibru valoric. E firesc ca experienţa acumulată în viaţa literaturii, complinită de valoarea certificată prin cărţi bine gândite, să-i propulseze în funcţii de răspundere din sfera Literelor. Dacă nu acum, când, în eternitate? Uitaţi-vă cum moartea seceră cu necruţare în perimetrul generaţiei. Au dispărut, rând pe rând, Mircea Nedelciu, Aurel Dumitraşcu, Augustin Pop, Ion Monoran, Radu G. Ţeposu, Mariana Marin, Ioan Flora, Ion Stratan, Ion Chichere, Gheorghe Crăciun, Al. Th. Ionescu, nouăzeciştii Cristian Popescu şi Iustin Panţa ş.a.”.
Sunt permanent evocate în cadrul interviurilor numele optzeciştilor plecaţi prea devreme, dar care în opinia lui Adrian Alui Gheorghe „scriu prin mâinile celor care au rămas aici.” Tot Adrian Alui Gherorghe propune „în joacă” o „Istorie necritică a literaturii române” în care să consemneze numele scriitorilor neglijaţi sau uitaţi de Nicolae Manolescu. Acesta propune o listă cu 131 de scriitori, dar şi aceasta incompletă.
Şi în ceea ce priveşte rolul prieteniei în omogenizarea generaţiei, părerile sunt împărţite: „un factor comun de rezistenţă (Liviu Antonesei), „esenţială pentru debutanţi” (Ioan Groşan), „fundamentală” pentru Constantin Stan. Lui Liviu Ioan Stoiciu îi sunt prieteni şi cei care, afirmă el, „nu mă suportă”. Nichita Danilov susţine că „prieteniile literare pot coagula o mişcare până la un punct…E ca la o formaţie. Se încheagă un grup. După care fiecare caută să-şi găsească propria voce. În momentul când vocile devin distincte, prieteniile încep să cadă”, în timp ce pentru Gabriel Chifu: „în literatură ceea ce contează e individualitatea puternică, este drumul săpat în piatră, de unul singur, prin puterile tale.” Doar Ion Zubaşcu preferă prietenia cărţilor, decât prietenia cu autorii: „m-am împrietenit mai mult cu cărţile decât cu autorii lor”.
Indiferent de locul ocupat pe harta ţării (din Nordul lui Goerge Vulturescu până în sudul lui Viorel Padina), fiecare optzecist a participat la coagularea generaţiei. Un rol catalizator l-au îndeplinit, de asemenea, grupările şi revistele studenţeşti ale vremii (şi nu numai): Cenaclul de luni, Echinox, Cenaclul Universitas, Grupul de la Neamţ, Amfiteatru, Familia, Alma Mater, Orizont, Poesis ş.a., dar a contat – cum recunosc câţiva optzecişti intervievaţi – mai ales modelul dascălilor şi solidaritatea de generaţie.
Generaţia‘80 văzută din interior, prin datele istorico-literare oferite în cuprinsul ei, va deveni după toate indiciile, o sursă bibliografică pentru cercetătorii fenomenului optzecist, dar şi un manual de iniţiere pentru tinerii studioşi, iar autorul Dumitru Augustin Doman demonstrează iarăşi talentul prin minuţiozitatea, răbdarea şi spiritul său iscoditor, calităţi necesare în realizarea unei anchete literare.
văzută din interior
La primul Colocviu Naţional Generaţia ’80 la maturitate care a avut loc în perioada 27-29 mai la Piteşti a.c., alături de dezbaterile scriitorilor optzecişti participanţi din toate colţurile ţării s-a lansat şi volumul I din Generaţia 80 văzută din interior – o istorie a grupării în interviuri realizat de Dumitru Augutin Doman, volum apărut cu sprijinul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului.
Instrumentul unificator al acestei cărţi este în mod expres interviul cu 18 dintre membrii generaţiei ‘80 care are drept scop configurarea unui „portret” cât mai autentic al acestei generaţii. De la început, în prefaţa intitulată Generaţia ‘80 la maturitate, Dumitru Augustin Doman precizează în spirit democratic şi polemic concepţia sa despre acest volum: „În acest prim volum sunt prezenţi doar 18 optzecişti, aşezaţi în ordine alfabetică. Sunt nume dintre cele mai importante ale generaţiei. Probabil că voi mai publica trei-patru volume, depinde de bunăvoinţa scriitorilor. Până acum doar unul m-a refuzat, alţii m-au amânat o lună, două, trei (răspunzând cu bunăvoinţă, apoi), alţii sine die. Dincolo de opiniile că generaţia mai este sau nu de actualitate, eu cred că merită să facem o istorie a generaţiei ’80 şi nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor. Este demersul pe care mi-l asum şi pentru care deja suport reproşurile şi frustrările unora. Acest prim volum, ca şi cele viitoare, consider că merită să apară şi să dea seamă despre o generaţie care a revoluţionat literatura, dar şi societatea de la amurgul comunismului.” Cele 18 nume exponenţiale ale generaţiei intervievate sunt: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Dan Arsenie, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Groşan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Viorel Padina, Marta Petreu, Constantin Stan, George Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu şi Ion Zubaşcu.
Din fiecare interviu, pe fundalul rememorărilor unor amintiri din copilărie despre copilul „viitor optzecist”, a debutului literar şi a vieţii de publicist, se conturează imaginea live a generaţiei ‘80 văzută din unghiuri diferite, asemenea unei camere pline de oglinzi în care perspectivele realităţii se intersectează sau se distanţează la un moment dat. Astfel, Generaţia ‘80 pentru Liviu Antonesei: „E generaţia care se maturiza pe fondul închistării ideologice şi a penuriei generale. (…) O generaţie care crescuse pe fondul unei anumite deschideri faţă de tradiţie, faţă de cultura universală şi faţă de limbile aparţinând acelor culturi. (…) Să nu uităm totuşi că e, generaţia care a dat şi cei mai numeroşi disidenţi şi opozanţi la regimul comunist, comparative cu celelalte <crescute> în comunism.” Pentru Marta Petreu e „un fenomen naţional,” iar pentru Ion Zubaşcu „e doar un mit de uz didactic”. Spirit mai teoretic, Constantin Stan defineşte schimbarea de paradigmă: „Problemele noastre erau de natură teoretică. Vedeam în conceptual de literatură, aşa cum era înţeles şi practicat, un drum înfundat. Aşadar, şi proza şaizecistă îşi epuizase valenţele creatoare. Se oficializase. Mima libertatea şi curajul. Şi era pe placul cenzurii care putea controla astfel de texte. Construcţia de tip anecdotic, construcţia mecanicistă (cauză-efect-cauza) sunt uşor de controlat de către un regim. Disoluţia, fragmentarismul, oglinzile multiple, prezenţa autorului ca personaj creau o altă semnificaţie structurii textului. Şi cu aşa ceva nu se mai întâlniseră: structura ca semnificant! Atenţia nu se mai putea exercita pe povestire, ci pe cum se spune acea poveste.” Dacă Marian Drăghici s-a bucurat că a prins din mers „trenul generaţiei (…) pe ultima scară din coadă”, George Vulturescu afirmă că nu a căutat niciodată grupul, subliniind că singurătatea provinciei oferă un însemn de „uric” greu de descifrat, iar George Stanca neagă incisiv apartenenţa la generaţia optzecistă.
Drama existenţială trăită în totalitarism transpare din confesiunile fiecăruia dintre optzeciştii intervievaţi, iar opiniei că membrii generaţiei ’80 ocupă actualmente posturi importante (redactor-şefi la reviste literare, preşedinţi de filiale ale U.S.R., decani sau şefi de catedre), Nicolae Oprea argumentează vârsta maturităţii generaţiei: „Generaţia 80 se află la vârsta maturităţii, nu la conchiderea literaturii actuale. Să luăm seama că majoritatea optzeciştilor se apropie de 60 de ani, încât <tinerii furioşi> de odinioară au ajuns la apogeul creaţiei, într-un moment de echilibru valoric. E firesc ca experienţa acumulată în viaţa literaturii, complinită de valoarea certificată prin cărţi bine gândite, să-i propulseze în funcţii de răspundere din sfera Literelor. Dacă nu acum, când, în eternitate? Uitaţi-vă cum moartea seceră cu necruţare în perimetrul generaţiei. Au dispărut, rând pe rând, Mircea Nedelciu, Aurel Dumitraşcu, Augustin Pop, Ion Monoran, Radu G. Ţeposu, Mariana Marin, Ioan Flora, Ion Stratan, Ion Chichere, Gheorghe Crăciun, Al. Th. Ionescu, nouăzeciştii Cristian Popescu şi Iustin Panţa ş.a.”.
Sunt permanent evocate în cadrul interviurilor numele optzeciştilor plecaţi prea devreme, dar care în opinia lui Adrian Alui Gheorghe „scriu prin mâinile celor care au rămas aici.” Tot Adrian Alui Gherorghe propune „în joacă” o „Istorie necritică a literaturii române” în care să consemneze numele scriitorilor neglijaţi sau uitaţi de Nicolae Manolescu. Acesta propune o listă cu 131 de scriitori, dar şi aceasta incompletă.
Şi în ceea ce priveşte rolul prieteniei în omogenizarea generaţiei, părerile sunt împărţite: „un factor comun de rezistenţă (Liviu Antonesei), „esenţială pentru debutanţi” (Ioan Groşan), „fundamentală” pentru Constantin Stan. Lui Liviu Ioan Stoiciu îi sunt prieteni şi cei care, afirmă el, „nu mă suportă”. Nichita Danilov susţine că „prieteniile literare pot coagula o mişcare până la un punct…E ca la o formaţie. Se încheagă un grup. După care fiecare caută să-şi găsească propria voce. În momentul când vocile devin distincte, prieteniile încep să cadă”, în timp ce pentru Gabriel Chifu: „în literatură ceea ce contează e individualitatea puternică, este drumul săpat în piatră, de unul singur, prin puterile tale.” Doar Ion Zubaşcu preferă prietenia cărţilor, decât prietenia cu autorii: „m-am împrietenit mai mult cu cărţile decât cu autorii lor”.
Indiferent de locul ocupat pe harta ţării (din Nordul lui Goerge Vulturescu până în sudul lui Viorel Padina), fiecare optzecist a participat la coagularea generaţiei. Un rol catalizator l-au îndeplinit, de asemenea, grupările şi revistele studenţeşti ale vremii (şi nu numai): Cenaclul de luni, Echinox, Cenaclul Universitas, Grupul de la Neamţ, Amfiteatru, Familia, Alma Mater, Orizont, Poesis ş.a., dar a contat – cum recunosc câţiva optzecişti intervievaţi – mai ales modelul dascălilor şi solidaritatea de generaţie.
Generaţia‘80 văzută din interior, prin datele istorico-literare oferite în cuprinsul ei, va deveni după toate indiciile, o sursă bibliografică pentru cercetătorii fenomenului optzecist, dar şi un manual de iniţiere pentru tinerii studioşi, iar autorul Dumitru Augustin Doman demonstrează iarăşi talentul prin minuţiozitatea, răbdarea şi spiritul său iscoditor, calităţi necesare în realizarea unei anchete literare.