Încheiată în 1705 şi publicată abia în 1883, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir a trezit în epoca modernă o serie de studii importante, între care şi Romanul inorogului, al Valeriei Manta Tăicuţu, apărut recent (2008) la Editura „Valman”, Râmnicu-Sărat.
Deşi cunoscător al cronicilor lui Gr. Ureche şi Miron Costin, pe de o parte, iar pe de altă parte el însuşi autor al unor lucrări de istorie (Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei, Hronicul vechimii moldovlahilor), Cantemir nu este atras, în conceperea Istoriei ieroglifice de verbul istoric, aşadar de spiritul obiectiv al redării şi comentării faptului istoric. Faptul istoric – atribuirea de către Brâncoveanu lui Mihai Racoviţă a tronului cuvenit lui Dimitrie Cantemir – constituie numai motivaţia, canavaua pe care Dimitrie îşi ţese povestea revoltei şi frustrării sale. În fapt, este vorba despre un roman în care personajele „reale” sunt „jucate” de animale: Corbul este ieroglifa lui Brâncoveanu, Inorogul este Dimitrie, Struţocămila e Mihai Racoviţă, Şoimul este masca lui Toma Cantacuzino, Monocheroleopardul e Constantin Cantemir, ca să numim doar câteva dintre zecile de personaje. Autorul însuşi îşi decodifică, după cum ştim, simbolurile.
Spiritului exact al istoricului, Dimitrie îi opune povestea fantastică, alegoria şi parabola, înscenarea şi masca, personajele animaliere – ne lămureşte V.M. Tăicuţu. Şi ea mai observă că, mai degrabă decât cronicarii noştri, modelele literare ale lui Dimitrie puteau să fie Esop şi „Fiziologul”. În acelaşi timp, spune V.M.T., „savantul, omul de ştiinţă, istoricul care scrie romanul îşi conştientizează lipsa de rigoare şi subiectivismul, astfel că, pentru a nu-şi inhiba fantezia/imaginaţia, recurge la jocul măştilor, cumva eliberat de povara conştiinţei că nu sub umbra adevărului istoric umblă, ci sub umbra unui adevăr re-creat artistic” (p. 15).
Dar V.M.T. vede în Istoria ieroglifică şi un fel de basm intelectual. Structura tipică a basmului popular – înlocuirea unei situaţii  normal-morale cu alta de anormalitate şi apoi corectarea, în urma unor  peripeţii ale eroului, a anormalităţii – este prezentă şi în Istoria despre care vorbim: Brâncoveanu strică firescul lucrurilor (alegerea de către boieri a lui Dimitrie la tron, după moartea tatălui acestuia), punându-l pe tron pe Mihai Racoviţă, iar această nedreptate politică este în cele din urmă corectată. Şi, în fond, spune V.M.T., Binele (Inorogul Cantemir) învinge, ca în orice basm, Răul (Corbul Brâncoveanu).
Fără îndoială, V.M.T. are resurse şi tact, atunci când tratează despre „Morfologia romanului”, „Măştie în theatrul lumii”, „Dimensiuni şi semnificaţii”, „Repere estetice”. Ea ştie că are în faţă o „satiră a lumii nebune, lacome, meschine” şi că autorul dă expresie „unui alt model de domn şi unui alt ideal de umanitate” (p. 12).
Prezentul studiu – poate de cărturar – face figură aparte în preocupările critice ale autoarei, pentru că V.M. Tăicuţu are o bună prezenţă în viaţa literară a clipei, ea dând atenţie prin recenziile sale, în cea mai mare parte, literaturii contemporane. Adunarea recenziilor cu pricina într-un volum ar întregi portretul unui critic serios, care a depăşit taberele (generaţiile, canoanele) literare şi frustrările lor.