De la Petre Ţuţea au rămas o mulţime de manuscrise inedite, dintre care se cunosc câteva din colecţia lui Aurel Dragoş Munteanu, preluată cu devoţiune şi competenţă de fiul acestuia. Sunt anunţate deja câteva texte fundamentale, precum : Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, din anii 80, şi Prometeu, un manuscris voluminos şi inedit, ca şi monografia neaşteptată, dedicată lui Mircea Eliade.
Editorul şi prefaţatorul Tudor B. Munteanu analizează modul diletant, hazardat, nonprofesional în care au fost studiate şi publicate manuscrisele lui Petre Ţuţea, amintind fără frică, două nume grele: Alex. Ştefănescu şi Ion Papuc. Primul a fost excedat de  amploarea şi profunzimea comunicării frenetice dintre două spirite enciclopedice; al doilea, nu percepe sarcasmul filosofiei şi ambiguitatea  expunerii lui Petre Ţuţea, atunci când caracterizează simultan pe Constantin Noica şi Emil Cioran,  prin discursul lor  „ironic, cabotin, stilat”.
Petre Ţuţea este un filosof creştin, luminos, hieratic în cel mai ortodox sens al cuvântului, plin de har, participant  sufleteşte la tradiţia sacră a bisericii lui Cristos. Petre Ţuţea nu e un credincios habotnic, ortodox practicant, ci un creştin venit dinspre filosofie prin conştientizarea şi asumarea dogmelor. El nu este un exeget convenţional, ci un comentator foarte personal care descoperă că miturile naturale, literatura umanistă şi credinţa religioasă sunt creaţii ale fiinţei care structurează opera lui Mircea Eliade care – spune Petre Ţuţea –„… trebuie gândit în triunghiul: Dumnezeu, om şi natură, în care domină  Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza unică a tuturor lucrurilor.”