De la 1900, generaţiile de studenţi de la Universitatea bucureşteană fuseseră fascinate de trei mari profesori: mai întâi de Nicolae Iorga, care a marcat conştiinţa universitară printr-un „moment profetic şi dionisiac, apoi, un mic accent, metafizic şi apolinic”, a pus pe tenacitatea studioşilor Vasile Pârvan, mort de tânăr. În orice caz, „generaţia 30” s-a aflat definitiv cucerită de personalitatea socratică a lui Nae Ionescu şi va rămâne aşa până la începutul războiului, în anii 1940, când profesorul moare tânăr şi pe neaşteptate.
Nae Ionescu, un aristocrat al spiritului încălca programa universitară, eseizând liber despre posibilitatea mântuirii prin credinţă şi despre inaderenţa fiinţei umane la iubirea absolută, despre „problemele individuale” şi, mai ales despre experienţă ca sursă a vieţii spirituale, considerând cultura, operă de adâncire personală şi, prin urmare, de diferenţiere.
Anti-oratoric, non-emoţional, ironic şi anti-profetic,  mai de grabă familiar decât solemn, paradoxal şi de loc sistematic, el descoperă înaintea existenţialiştilor „fiinţa” şi „neliniştea” omului modern.