Volumul lui Virgil Diaconu, Destinul poeziei moderne, apărut la Editura Brumar, Timişoara, 2008, oferă o perspectivă critică asupra controversatei poezii actuale. Problema selectării valorilor autentice, a poeziei de valoare de creaţia de duzină, a unor poeţi reprezentativi pentru o anumită perioadă istorică (evit termenul de generaţie), devine una extrem de dificilă dintr-o anumită perspectivă.
După câteva observaţii preliminare, necesare în economia cărţii, în care criticul disociază între cultură şi cultura de masă, autorul cărţii dezvoltă în “Poezia modernă şi destinul ei” din capitolul “Orizontul poeziei” o serie de principii ce vizează actul creator, creaţia dar şi creatorul în sine, analizând percepţii diferite, făcând tranşant delimitări. Acest capitol de teorie literară are o însemnătate deosebită, criticul valorifică, în susţinerea demersului său, informaţii variate legate de creatorul de poezie, de harul poetului, de “gândirea tricefală” (cu cele trei dimensiuni: raţională, speculativă şi artistică), de gândirea poetică (referindu-se la stilistica expresiei, a ideaţiei  şi la cea referenţială). Dorinţa de a disocia între creaţia de valoare autentică de cea fără însemnătate literară îl face pe autor să analizeze apoi “poezia ratată”, “poezia creată raţional”, “poezia pură”, “prozaismul versificat”.