Nicolae Strâmbeanu debuta în 2004 cu romanul Evanghelia după Arana (Humanitas), care a însemnat un indiscutabil succes de critică şi de public. Dincolo de insaţiabilul, ca să zic aşa, apetit de a povesti – propriu însă şi altor prozatori de azi – cele ce seduceau aici erau imaginaţia luxuriantă, exotismul, cromatica ardentă, truculenţa limbajului. O carte, apoi, care resuscita ingenios genul picaresc într-o expresie sui generis, întemeiată pe o impresionantă documentare istorică, trecută prin filtrul unei viziuni foarte personale. Efectul surprizei, deci, nu trebuie subestimat în succesul acestui debut.
A urmat apoi Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată (Humanitas, 2006), care-şi situează prezentul în ultimii ani ai „epocii de aur” ceauşiste. Contemporaneitatea nu-i este însă – cel puţin aici – prielnică lui Nicolae Strâmbeanu. Recepţia critică a cărţii a fost destul de rezervată, iar unul dintre comentatori, Andrei Simuţ, remarca în „Observator cultural”(372) două lucruri perceptibile încă din romanul anterior şi anume că lumea autorului e „o farsă continuă”, tragicul nefiind apanajul său şi că personajele sale se limitează la „un singur tip uman invariabil.” Mi se pare acum semnificativ că aceste observaţii se dovedesc perfect valabile şi pentru cel de al treilea roman, Turnul de apă, al lui Nicolae Strâmbeanu. Semnificativ întrucât ele ar putea fi simptomatice pentru un anumit deficit creativ de vreme ce se regăsesc, mai mult sau mai puţin evidente, în toate cărţile sale de până acum, indiferent de timpul şi locul acţiunii lor.