Cum l-am cunoscut pe Florian Stanciu? Prin “Cafeneaua literară” de la Piteşti, o revistă elegant gospodărită de Virgil Diaconu. Rând pe rând, am citit cărţile lui Florian. Despre unele am scris în Tribuna. Anul trecut am comentat cartea de proză Pe căile lui Hypnos (Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2006). Ce a mai scris Florian Stanciu? “Levitaţii. Alte zboruri”, “Poemul care îşi citeşte cititorul”, “Pauza de prânz” etc. În prozele sale, scriitorul complotează cu Platon, care l-a învăţat că tot ce se întâmplă în timpul somnului e foarte complicat şi numai zeii pot descifra nuanţele.
Oniricul lui Florian aleargă spre copilărie şi ordonează cu artă fragmentarul spontan. Salcâmii emană senzaţii suprarealiste.
Am în faţă volumul recent – “Războiul cu pădurea”, Editura “Eminescu”, Bucureşti, 2007. Florian Stanciu şi-a segmentat cartea de poeme în două părţi: “Războiul cu pădurea” şi “Graffiti pe sub ceruri de vară”.
Obsesia salcâmilor măcelăriţi nu întârzie. Universul se răzvrăteşte, ceva inexorabil roade, rinocerii de fier apar de-a rostogolul şi “unde foşnise frunza năpădea pustietatea/o pecingine fără leac mânca lumina zilei”.
Nu mă erijez în mare critic, însă pot spune că Florian se războieşte cu acet veac printr-o filozofare accesibilă. Metaforele sunt transparente, iar umbra lor dăinuie:
“Veacul
    urcă-n tării
se contemplă pe sine
în vreme ce fiara
înfulecă inima prăzii
şi cară-n sălaş/sub munte/lunga-i umbră
Ce nu-mi place la Florian e lungimea (uneori necontrolată) a discursului. Poemele nu sunt egale, astfel că, de la concentratele haiku-uri se ajunge la o verbozitate dezlănţuită (vezi “Între două tărâmuri!). Înseamnă că poetul îşi respectă stările, tăcerile, solipsismul acut, dar şi ţâşnitul cuvintelor. În tot acest timp, Florian e atent la verbe: “puiază”, “viermuieşte”, “mişună” etc., convins că trebuie să-şi poarte până la capăt destinul poetic, chiar dacă apare “un desiş de umbre”. În fiecare segment temporal proliferează senzaţia Tristului Cavaler Rătăcitor. Inegală este şi concepţia alcătuirii volumului, chiar dacă acel “disconfort” poate fi pus pe seama unei firi auctoriale eruptive. Se trece de la peisaj la haiku, de la fabule şi alegorii la blânde curgeri în volute strict poetice. Emblematic (în sensul tenebros al fabulei) ni se pare “golul” care a sporovăit “îndelung despre sine/în vuietul surd al bătăii pe tobe”. Şi… culmea! Fără voie “începuserăm să-i semănăm”. Şi atunci poetul se reconectează spre căi profetice. E absolut necesară o renaştere, întrucât din orice “zero al scorburii/puiul de pasăre ţâşneşte-n lumină”. Albastrul există, în ciuda unor “lagune de ceaţă”. Florian Stanciu scrie fără ostentaţie sub “steagul alb al zilei”. Dacă va renunţa la ecourile superflue, el va dăinui în directeţe nestrămutat şi drept ca înşişi copacii.