Mai puţin prezent în freamătul literar, dacă nu chiar retras, Ion Cocora publica spre sfârşitul anului trecut cea de-a opta sa carte de poezie, Va fi o fugă (Editura Palimpsest, Bucureşti).
O imaginaţie aluvionară, purtată de un limbaj-fluviu fără semne de punctuaţie şi majuscule creează poeme care la o primă privire apar ca fiind  nedefinite tematic. Observaţia că poezia postmodernă nu are temă pare să fie susţinută de textele cocoriene. Însă dacă poemul este în genere pus să înfrunte dispersia tematică, ansamblul poemelor, deci suma de poeme care compun cartea este coagulată chiar de temă: cele trei mari cicluri ale cărţii – Scrisul, Himerele, Înserarea – constituie în fond distribuirea poemelor sub tot atâtea teme…

În primul ciclu, Scrisul, sunt adunate în genere poeme care dau atenţie actului scriptural, iar poetul îşi asumă libertatea de a divaga în marginea condiţiei estetice a poeziei postmoderne:
Nu se smiorcăie nu plânge în hohote
nu încetează să spere într-o vreme frumoasă
într-o creştere a cotelor imaginaţiei
                             (Poezia postmodernă)

Sub această orientare tematic-vizionară, „Scrisul e o boală într-un sicriu din care te evapori”, „poemul aşteaptă să iasă din ermetism”, delirul sfârşeşte „într-o blândeţe a retoricii”, poetul se visează „copil alergând pe o pajişte a gramaticii plină de capcane şi constrângeri”, iar poemul este creat prin mijlocire divină:
eram un pumn de cuvinte în mâna lui dumnezeu
care mi-a dăruit o scară să mă urc la poem
                              (Pe o pajişte a gramaticii)