Este îmbucurător că, după o prelungită eclipsă exegetică, interesul pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor bătătorite clişee de receptare (transformându-l într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a literaturii noastre” (apud Camil Petrescu), un „scriitor inutil” şi, recent, un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu) merită a fi redescoperit chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forţa ei palingenetică descurajează. Şi, nu în ultimul rând, „tonele” de exegeză. Cu atât mai mult cu cât într-o epocă „fluidă”, alergică la arhischeme, în plină revoluţie iconică şi în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecţia nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcţia mitului în context scientist. Iată câteva temeinice motive de a saluta cu entuziasm tentativele celor doritori de a cerceta îndeaproape creaţia sadoveniană şi, implicit, îmbelşugata floră exegetică însoţitoare. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfăşoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înţelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapienţială conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenţia de a sonda substratul mitologic al acestei copleşitoare opere este, certamente, binevenită. Dacă nu ignorăm spusele lui Roland Barthes, cel care avertizase că mitul nu e doar o formă aparte de cunoaştere ci şi una de comunicare, dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginaţie de tip simbolic infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depăşind istoricismul apter, scoţând din ordinea mitică a lumii adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime şi cerinţa continuităţii (aşezată sub deviza „morţii poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o profitabilă şi generoasă pistă exegetică.