Noua carte a poetului hunedorean EUGEN EVU, Purpura iarna (Editura Eubeea, Timişoara, 2006), demonstrează, exemplar, atât ce înseamnă o poezie minuţios şi profund elaborată, o poezie eminamente cultă şi de vastă deschidere a porţilor întregii culturi eurasiatice (de la antichitatea greco-latină la scolastica medievală – şi până la Rinscimento-ul dantesc -, şi de la iluminismul german şi tehnicismul/pozitivismul ultimelor două secole la buddhismul indian al èakrelor, demonstrând cum, în poezia  modernă de azi, pot coexista, relativ armonios, fizica nucleară şi moleculară cu lirismul cel mai rafinat-patetic şi chiar cu esoterismul alchimic/rosicrucian), precum şi pericolele intelectivităţii în surplus, ale intelectualizării excesive, prin care poezia se vede trădată şi întoarsă spre concepte sterile/sterilizate semantic, adică fără “îmbrăcarea în materie sensibilă” (“hierofania învierii”, “din metatext iese luna”, “hierofanie aortă”, “viermele ecologic” etc. etc.), în loc să-şi facă intrarea, definitivă şi  triumfală, în Grădina Paradisiacă a Arhetipurilor.
Pe muchie de cuţit, Eugen Evu evoluează între purpura imperială (aspirând, manifest, şi la puritatea iernatică, în tente parnasiene – ceea ce este foarte greu de realizat, pentru un poet cu haruri vizionare…) a poeziei autentice şi gongorismul preţios (supraîncărcat, aiuritor-conceptual, de tip eseistico-jurnalistic, de genul “nevropaţii ale cunoaşterii telurice” – p. 60).