Un tratat de fenomenologia imaginarului poate însemna definiţia potrivită liricii lui Andrei Zanca, echinoxistul care debuta, în anii ’80 ai veacului trecut, sub semnul unui insolit discurs asupra deschiderilor pluralului. În acei ani şi aproape un deceniu după, autorul n-a făcut decât să-şi apere teritoriul, cucerit cu greu, să lupte cu zgârcenia mimată a vechilor “proprietari” de spaţii tipografice ori să mimeze şi el, o foarte scurtă perioadă, dialogul cu genialii unor domenii ale patologicului scrisului literar de-atunci. Până când, rob ideii de sinteză a tuturor vieţilor de pe planetă, poetul a plecat în Europa dar a rămas acelaşi constant apărător al ideilor marelui zicud, omul alternărilor între despovărările monstrului-timp şi reconstrucţia resemantizată a identitarului. Asumându-şi, deci, opţiunea tragică  însoţind un destin cultural autentic şi foarte european, poezia lui Andrei Zanca este una a dedurizării emoţiilor, a confesionalului cumva “strangulat” de evocarea limitei şi de eul panicat între senzaţional şi angoasă.
Potenţările utopianului demantelând rigorismul mimatului existenţial se resimt şi în acest insolit construct de textualism fictivizat, volumul Nopţile franciscane (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, 152 p.), de ludic translat specular în aventurile inteligenţei autoreflexive. Amintire şi intuiţie, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Dieter Schlesak în cuvântul de escortă de pe coperta a patra a cărţii,, poezia lui Andrei Zanca e un teritoriu stăpânit de realitate deşi nu evocă nicidecum o poetică a mimesisului. Fiecare vers pare o re-descoperire, sema este emoţie ridicată la sentiment. Or, tocmai crizismul fracturărilor realului marchează această ademenire a semnelor/simbolurilor, poetul se recreează de fiecare dată în pielea sa, tragismul disperării maschează accentele dedublării.