O prezenţă discretă în literatura momentului, având aerul că este abia sosit după o călătorie istovitoare care îi impune recluziuni obligatorii şi îi determină refuzul sistematic al contactelor ce i-ar tulbura captivitatea enigmatică este Florian Stanciu.
Poet înzestrat, prozator şi la nevoie bântuit de dizertaţia eseistică, acest personaj complex şi complicat, surprinzător în rarele sale intervenţii publice prin argumentaţia chibzuit logică şi claritatea expunerii, îşi vizitează demonii cu un fel de sfială pavesiană, sprijinindu-şi privirile în lentilele groase ale ochelarilor ca şi cum dincolo de ele s-ar desfăşura permanent imageria obsedantă a unei lumi aflată în necontenită facere şi des-facere, numai de el văzută si ştiută.
Este un fel de neputinţă amestecată cu orgoliu în această nedisimulată etalare a stării de perpetuă absenţă, semnalând de fapt insul solitar, intelectualul urmărit şi confiscat de proiectul său biografic, dispus să sacrifice oricând utilitatea convieţuirilor pentru gratuitatea ideatică. Altminteri, fotografia care însoţeşte aproape fiecare volum de versuri apărut sub semnătura sa ne prezintă invariabil portretul unui tânăr privind cu ascuţime aceleaşi contururi mişcătoare si irepresibile, reflex si anticipare a unei personalităţi accentuate; dincolo de grija vetust cinematografică, pieptănătura abundentă, diagonala fotografică în penumbră şi cravata închisă într-un nod de agresivă corectitudine, între tânărul de atunci şi omul în vârstă de acum pluteşte acelaşi abur de fanatism recluzionar concentrat, prin abatere, în impresia de solitudine, probabil întreruptă atunci ca şi acum de rarele gesturi de sociabilitate.