În 1927, cu ocazia morţii lui Beethoven, Jacques-Gabriel Prod’homme, reputat muzicolog şi biograf al muzicienilor, publică la Paris volumul Beethoven raconté par ceux qui l’ont vu.* Este o antologie în care autorul a reţinut mărturiile considerate a fi cele mai semnificative, provenind de la compozitori, instrumentişti, cântăreţi, literaţi, editori, prieteni sau simple cunoştinţe pasagere ale monstrului sacru. Cu precizarea că – poate dintr-un exces de pioşenie, având în vedere momentul comemorativ – a selecţionat doar admiratorii. Gestul ar putea fi perceput ca impus şi restrictiv, inducând cititorului, mai ales – nu-i aşa? – cititorului postmodern, un uşor sentiment de frustrare. Chiar şi aşa însă, cartea rămâne şi azi o interesantă sursă de reflecţie asupra relaţiei dintre artist şi putere, dintre artist şi contemporanii săi, dar, poate, în primul rând, asupra a ceea ce rămâne în memoria colectivă din personalitatea artistului.  
Trebuie spus de la început că ceea ce rămâne cu precădere e anecdoticul, adică nu prea mult, oricum nu esenţialul. Rămâne, deci, ceea ce face deliciul „publicului larg”, ceea ce coboară artistul la cota înţelegerii (sau a ne-înţelegerii) comune. Esenţialul, id est dramele sale intime, efortul de nimeni ştiut de a capta şi a da expresie fermă în sunet, în cuvânt, în culoare ori în formă abstracţiunilor mai întotdeauna disparente – sentimente, viziuni, fantasme, himere, idei – care-l bântuie, rămâne până la urmă tot inaccesibil profanilor. Se detaşează eventual, ici, colo, o întâmplare semnificativă  care va deveni referenţială, o reflecţie spontană sau vreun gest spontan, o reacţie instantanee, toate acestea conducând, ca bucăţelele unui puzzle, spre configurarea personalităţii artistului. A cărei autenticitate va fi totuşi sesizabilă în toată complexitatea ei abia prin accesul la operă.