Ca o constatare, fără să fiu câtuşi de puţin maliţioasă, voi spune că, citind cartea colegei mele Florina Băcilă, Omonimia în limba română, Privire monografică, apărută la editura timişoreană Excelsior Art, în 2007, mi-am reîntărit convingerea că, totuşi, orice s-ar zice, lingvistica românească a reuşit să ridice în vârful piramidei, pe lângă filonul masculin unanim recunoscut (via Puşcariu, Hasdeu, Densusianu, Rosetti, Graur, Iordan), şi o serie de nume feminine (de la Mioara Avram la Florica Dimitrescu sau Angela Bidu-Vrănceanu). Nu sunt o feministă convinsă, dar acest amănunt, deloc de neglijat, mă bucură. Florina se înscrie în acest filon al feminităţii în lingvistica românească. Cu, desigur, un discurs puternic masculinizat, pentru că apetitul ei crescut vizavi de studiul limbii române presupune forţă, tenacitate, dăruire, spirit analitic.
Florina se hazardează într-un domeniu de cercetare în aparenţă limitat, în esenţă inepuizabil. Parte a lexicologiei care nu-i lasă indiferenţi pe gramaticieni, dialectologi, literaţi. O relaţie semantică precum omonimia, greu de prins în chingile unei cercetări ştiinţifice, adesea factor de ambiguizare textuală, considerat de unii lingvişti o adevărată „boală” lingvistică, „accident” în limbă, trebuie să-i fi dat autoarei multe bătăi de cap. Bine e că, în final, a ajuns victorioasă la liman. Cred că acum, după atâta teorie şi aplicaţie, Florina e de acord cu Ullmann, care, încă din 1951, postula faptul că, datorită complexităţii fenomenului, se poate naşte o ramură distinctă a lingvisticii: omonimica.