Poate de la primele cărţi ale lui Mircea Dinescu n-am citit o poezie atât de cuceritoare, dulce-amăruie, aşa cum găsim în cea de-a doua carte a poetei Coniţa Lena, versuri adunate sub titlul”Kenzo floare cheală”, apărută la Editura Tiparg, în 2007, în regia autoarei.
Unele poeme „aduc” a descântece, licenţa poetică izbutindu-i mai mereu. Temele, ca să spunem aşa, sunt diverse şi surprinzătoare. Modificările cuvintelor abundă în căutarea efectului, dar şi în ale împlinirii poemelor. E o tehnică aproape perfectă, unde cuvintele halucinante sunt trase în versuri, până când luciditatea şi înţelesul lor se conturează, deşi nu întrutotul. Poeta lasă ceva în suspans, ceea ce incită atenţia cititorului, iar înţelesurile se furişează în memoria lui, ca în „Femei de arătură”: „Faţa lui liliachie/se pitea ca-n poezie/galbenă şi stacojie/carne stinsă-n băutură/cu gust de săturătură/-doar femei de arătură/într-un suflet cât un vers/scris şi şters/mocnit în scris/ca minunea într-un vis/strânsă-n albul părului/din moartea bărbatului/cu faţă liliachie/-carte, viaţă, poezie”.
E-adevărat că poezia acoperă un teritoriu vast „de la folclor la poezia livrescă”, cum bine observa Alex. Ştefănescu.