Despre George Vulturescu scriam cu ceva vreme în urmă că nu este doar „poetul Nordului“, ci şi că autorul şi-a asumat Nordul ca pe un mod existenţial. Tot atunci spuneam că relaţia poetului cu Dumnezeu e una specială. Iată că în noua carte de poezie intitulată Alte poeme din Nord (Editura Brumar, Timişoara, 2007), deşi se înscrie în aceeaşi formulă poetică aparţinătoare poetului, relaţia lui cu Dumnezeu este, de această dată, una directă.
Poetul George Vulturescu e posesorul unui univers poetic inconfundabil. Volumul de faţă reprezintă o manifestare a închiderii ciclice, dar şi o deschidere spre alte zone care aparţin imaginarului, aşa încât această trecere e privită ca o unitate existenţială care închide ciclul vieţii şi permite deschiderea spre universal. Elementele caracteristice universului poetic vulturescian le găsim şi în recenta carte. Litera, piatra, cuţitul, lupul, cărora li se adaugă şarpele, îngerul / îngerii, precum şi personaje deja cunoscute cum ar fi Moş Achim şi orbul Row, alături de dada Alesia, Moş Humă şi tânărul Daniel, nu fac altceva decât să participe direct la detensionarea atmosferei în care îşi duc la bun sfârşit lucrarea pentru care au fost aleşi. Poetul spune: „ (…) // Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu te / îndepărtezi. Te scufunzi în Tine cu fiecare strigăt / al meu ca şi cum aş săpa cu strigătul în / trupul Tău şi nu dau nici de un fir de apă / în care să-mi înec memoria în memoria Ta // (…) // (Ditirambi. Pe Pietrele Nordului / III ). De această dată strigătul este un element „forte“ pe care poetul îl aşează în ecuaţia poetică, astfel încât aflăm despre neputinţa oglinzii de a reflecta subiectul sau obiectul din faţa ei. Poate fi vorba şi despre un refuz al acesteia deoarece, dincolo de imaginea la care ne aşteptam, pur şi simplu apare „stigătul“ din lăuntrul poetului: „el trece din literă în literă / legând morţii de vii“. Sigur, strigătul nu este altceva decât poemul care se cere a fi scos la lumină şi integrat în ciclul vieţii; de aceea „el trece din literă în literă“.