Virgil Panait nu este deloc străin de ceea ce am putea numi ingenium, “spirit generaţionist” care vehiculează procedee, tehnici literare consacrate, devenite prin utilizare un bun comun verificat, cu efecte predictibile.
Fără îndoială scriitorul este prezent în viaţa literară, spectator şi actor deopotrivă, devorator de cărţi cu o febricitanţă maliţioasă şi, dacă ar fi să-i luăm în serios pseudojurnalul publicat la Editura Andrew – De ce avem  dreptul să-l dăm în judecată pe Dumnezeu (2007), un ghilotinard camuflat de boemii conjuncturale. Amestecul acesta insolit precipită un eticism laconic, grindinos melancolic, mai degrabă muntenesc, deasupra căruia aburii derivaţi din reacţiile “întâmplătoare” sublimează într-o mică filosofie fabulatorie. Ironia, pastişa scurtă, paradoxul, calamburul, deriziunile umorale, derapajul sensurilor impun textului logica aleatorie a unui cotidian restrâns la evenimentele subiective. Altfel spus, nu are nicio importanţă când se produc coliziunile cu realitatea lucrurilor în succesiunea lor firească. Parantezele şi suspensiile apăsate contextualizează invariabil o atitudine în seismografia ei prăpăstioasă, libertatea de a-i concede privilegiul  de a enunţa când vindicativ, când conciliator, peste referenţialitate, un mod de convieţuire cârtitoare cu lumea.