Suntem obişnuiţi de foarte multă vreme să percepem poezia ca „fenomen generaţionist”, formulă înstăpânită în alchimia redundantă a teoriilor literare improvizate care înţeleg să oferteze poezia la pachet şi poeţii vrac.
Dacă acest concept poate fi admis cu relativismul de rigoare în “teoria înaltă” care  asumă un anumit “istorism” din nevoia de a organiza materia diversă  după variabilele cronografice pentru a surprinde cronotipia formelor literare pe perioade extinse ca ipoteză verificabilă de lucru, procedeul simplist de a reduce percepţia estetică la catalog sau registrul de stare civilă  a devenit un soi de delir teoreticianist care vehiculează ideea de şaizecism, şaptezecism, optzecism, nouăzecism, douămiism. Dumnezeul teoreticienilor nu mai are odihnă, are coşmaruri.
Cum-necum, chiar cei care au patronat declanşarea epidemiei au semnalat fireştile rezerve, epurând nomenclatoarele de grăbitele acte de înstivuire cronoscopică. Intervalele scurte de timp ţin de superficialitatea fenomenului, dinamică şi fiziologie, instrumentul exterior neputându-se substitui complexităţii şi semnificaţiei sale. Complexitate din care ar trebui extrase cu totul alte aproximări validante. Odată ceţoasele clasificări instalate, cronicari/lectori de carte/ cenacluri literare, unele respectabile, au exhibat un fundamentalism de conjunctură, operând cu lejeritate în numele unui „conceptism” fără conţinut diferenţieri calificante, axiologii ale şerveţelului de masă, includeri şi excluderi butaforice.