In memoriam

Nu intenţionez să exersez un comentariu academic în rândurile care vor urma. Doar să-mi amintesc într-un anumit mod de doi poeţi prea dureros de rapid dispăruţi. Este vorba de Aurel Dumitraşcu şi Cristian Popescu. Incompatibili, ca formulă lirică poesia lor devine pretextul unui recurs personal la o memorie intrinsecă a literaturii.
 
***
De mulţi ani abia mă zăresc pe la bâlciuri abia de surâd / prin ziare – duc mieii la ghilotină… Şi îi iubesc. Ascunzându-i / minţind că de-acum sunt morţi. Singur i-am îmblânzit / pe regi pe clovni pe nebuni mai am pentru toţi câte o veste / grozavă. I-am scris apei: nu mă lua în seamă sunt un duh trist / în care geometria orbeşte sunt liber. – declară cu inconfundabilă melancolie Aurel Dumitraşcu. E-ul liric descoperă că, structural, există o dualitate iremediabilă în care se consumă fiinţa poetică: între candoarea iniţială şi cruzime. Fiara melancolică se intitulează un ciclu de poeme din volumul Mesagerul.
Poetul poartă inevitabil semnul lucidităţii netemperate care dezvăluie insolvabilul destin al unei lumi inflexibile: Şi ce mai cred călăii blânzi despre mine ce vorbesc / cu femeile lor până-n zori? Vor veni să tacă-n poem voi ţine / uşile casei deschise. Dar să nu întrebaţi niciodată cui citesc / poemul acela în timp ce ei se roagă să nu întrebaţi. Vacarmul muţeniei trezeşte copiii orfani.
Privirea poetică adună de pretutindeni formule oximoronice. Realul nu mai poate fi perceput într-o sintaxă inteligibilă: S-au adunat în măcelărie şi plâng. Valuri de sânge / bat din poartă în poartă anunţă eclipse dau orişice / pentru o zare pătată cu vin. Voi mai scrie o carte / se va spune: a mai împins un prunc pe masă.