Critica literară românească de azi nu pare că excelează deocamdată printr-un număr semnificativ de personalităţi aflate în afara disputelor dintre grupuri cu interese divergente sau dintre zone cultural-geografice concurente. Nu că afilierea la o revistă literară ori alta sau preocuparea mai accentuată pentru anumiţi autori ori anumite mode(le) ar fi ceva reprobabil, dar, prea adesea, judecata critică este minată, mai mult sau mai puţin, mai vizibil sau mai discret, de influenţe extraliterare, de un spirit de solidaritate rău înţeles, lucru care nu foloseşte nicicum literaturii actuale şi coerenţei unui peisaj comprehensiv şi nederutant pentru un receptor interesat. Cei „puţini” au, din fericire, o bună pregătire teoretică, interpretează cu seriozitate, cu aplicaţie, cu sistem, să spunem, şi, mai mult, unii practică şi alte genuri literare – poezie şi/sau proză – cu rezultate notabile. Ceea ce ar corespunde clasicelor cerinţe călinesciene… şi ar oferi, în plus, capacitatea de a armoniza vechile tensiuni dintre activitatea artistului şi activitatea interpretului.** Între aceşti critici cu vocaţie, care produc nu doar interes, ci şi plăcere la lectura textului critic – pentru că au un anume stil al discursului, o retorică potrivită, accesibilă, dar nu mai puţin profundă – îl găsim Radu Voinescu.
Bibliografia autorului include cărţi demne de remarcat, precum «Modernităţi. Eseuri de antropologie literară» (2001), «Spectacolul literaturii. Studii de critică şi istorie literară» (2004), «Printre primejdiile criticii» (2004), «Trivialul» (2004). Ultima, rezultatul unei meditaţii creatoare asupra esteticii din epoca triumfului „operei deschise”; acest triumf, (se recunoaşte descendenţa asumată din Umberto Eco) «mai mult decât să actualizeze latenţele poeticii deschiderii, realizează o integrare superioară care include întreg domeniul artei»; cartea ar trebui să facă istorie în domeniul esteticii, pentru că discursul interpretativ contemporan nu are cum evita extinderea câmpului judecăţii la «întreg domeniul artei», în conformitate cu realitatea (şi tendinţă sincretică a) producţiei artistice.