Un discurs liric bine racordat la paradigma poetică contemporană, dar şi dinamitat cu discreţie de o ,,anume tradiţie ardelenească, care implică, parcă cu necesitate, nuanţe irepresibile de melancolie, propune poetul orădean Ioan Moldovan.
Aplecat obsesiv asupra poemului ca entitate ontologică care restituie realului componentele sale primordiale, fascinat, fără a-şi pierde luciditatea, desfacerea misterioasă / provocatoare / ultimativă a acestuia, poetul dezvoltă o estetică generoasă, niciodată definitivă.
,,Astfel începu să-i fie dor minţii mele de lumea de afară / Vânătă şi uscată de cât vorbise / Poroasă şi aspră ca piatra ponce a dragostei târzii / Nimic n-o mai mira / decât firea încăpăţânată a altei limbi / în care înaintea fiecărui cuvânt stătea gestul matern / al luminii / făcând şi desfăcând / un anotimp în real. (Vizionarea unui poem – I – Exerciţii de transparenţă). Inefabilul ca tentativă de justificare a discursului devine futil. E-ul liric nu mai are nici o mistică  – incongruentă, totuşi – a revelaţiilor. Ele formează de acum exprimabilul care construieşte spaţiul poetic: Priviri furişe prin lucruri / totul în notaţii simple în jurul lumii simple şi (moartea să fi mers, doamne, doar în documentare?)/ bătrânul încercând să treacă mereu dincolo / ca şi cum ar fi avut de subliniat un proverb – cel puţin ăsta-i un fel de suspin, o dezlegare, o amăruie / lumină cariată ( Vizionarea unui poem – II – Exerciţii de transparenţă).
Intrarea în poesie se face printr-o inevitabilă complicitate – poate chiar mai mult decât atât – cu realul, indiferent de semnalele / simbolurile lui: unu-nţelege / alţii se uită urât la jocul cu mărgele de sticlă / soarele se turteşte la orice eroare de limbă / dar spre seară eu nu şterg nimic / spun propoziţii enorme / mai complicate decât filigranul pardoselii spre paradis (Vizionarea unui poem – VI – Exerciţii…).