În 1946, decis de acum să rămână definitiv la Paris, „singurul loc de pe glob unde se poate trăi”, Emil Cioran constată, fără să se mire şi fără să se plângă, că din ţară nu-i mai scria nimeni. Cu atât mai mult l-a tuşat o scrisoare de la Jeni Acterian, cea care întruchipa una dintre puţinele, dacă nu cumva ultima sa prietenie constantă şi nealterată. În răspunsul său, el pronunţă o corectă anticipare a destinului prietenei sale în contextul epocii: „Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat şi frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de o tristeţe fără soluţie.” De fapt, încă din 1940, când ea avea doar 24 de ani, iar el 29, îi pusese, tot epistolar, diagnosticul exact: „Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lângă asta… în România! Ce singură trebuie să fii!”
Se află numite, în aceste două scrisori ale lui Cioran, cele două coordonate pe care a evoluat destinul tragic al lui Jeni Acterian. Tragic, nu doar pentru că a fost prematur frânt, ci şi pentru climatul lipsit de orice perspectivă în care s-a consumat. Prima, care rămâne totodată sa qualité maîtresse, este luciditatea. Calitate primejdioasă, aducătoare mai curând de ponoase decât de foloase, care a şi determinat de altfel cea de-a doua coordonată a acestui destin – singurătatea.
Jurnalul unei fete greu de mulţumit. 1932-1947* este expresia absolută a acestei lucidităţi însingurate, aflat într-un perpetuu răspăr cu lumea şi cu vremea sa. Recunosc că, iniţial cam sceptic, am citit cartea abia acum, la a treia ediţie, stimulat de numeroasele comentarii superlative ce i s-au dedicat şi pe care le suspectam de supralicitare. Bănuiala se confirmă până la un punct dacă avem în vedere doar prima parte a jurnalului, aceea a elevei Jeni din ultimele clase de liceu. Cu riscul de a deveni didactic, trebuie spus aici că jurnalul se structurează de la sine, firesc, în patru mari segmente distincte, de-a lungul cărora maturizarea diaristei e evidentă şi poate fi urmărită de la nivelul stilistic până la cel al conturării unei viziuni asupra lumii.