Mereu dimensionată în tragic, realitatea poemelor lui Ştefan Augustin Doinaş înseamnă, înainte de toate, obiectivare a experienţelor zilnice prin care fiinţa poetică, poesia, înfruntă un real agrest. Astfel de exprimări esenţiale întâlnim în Interiorul unui poem, apărut în 1990, volumul recuperărilor unei producţii lirice de la 1980 încoace.
Bijutier recunoscut al stilizării suavităţilor, între emulii de azi, Ion Mircea şi Dan Damaschin, Costel Stancu şi Ion Matiuţ, Virgil Diaconu şi Ion Beldeanu fiind, între alte nume, cele mai strălucite exemple, Doinaş e şi un desăvârşit creator al descătuşării esenţelor prime pentru care poemul, poezia trebuie să rămână întotdeauna o „imagine în libertate”, cum s-a mai spus. În volumul amintit, arhetipul sacralităţii ca nouă (altă) devenire a fiinţei şi lucrurilor, investeşte cu destin misionar impulsurile eu-lui liric. Sincrone cu „demenţele” vidului, actele spectacolului materiei şi actantul autocontemplator (poetul) iradiază într-un timp al lumii şi în spaţiile intimităţii. Astfel, elegia universului marchează deprimări în sufletul pelerinului, cuvântul însoţeşte alunecările în placenta genunii spre imemorial, poemul deschide poarta imaginarului pentru întâlnirea cu „realitatea” din visul poetului: „ogor de dinainte de cuvânt//eu/cel care te strig/te plâng/te ar/sunt mut ca un plugar/cu bulgări de necuviinţă-n gură//acest de-mai-nainte-a-fi al tău/creşte cumplit în tot ce se va spune/re-ntunecimea unui hău/într-o genune//dementă fie-acest tumult penibil/pe care/mii de care/se-nghesuie să-l care!//ce s-a sfinţit demult/se re-sfinţeşte-n moarte şi născare.” (Ogorul de dinainte de cuvânt, p. 110). Numai că ritmul contemplaţiei preformează voinţa de creaţie, în vreme ce aluzia la „amurgul idolilor” înseamnă nonconformism subversiv.