În general, cărţile lui Virgil Diaconu vorbesc despre aproape imbatabila agresiune asupra intimităţii. Nu face excepţie nici volumul de faţă, Jurnal erotic, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006.
Dacă am accepta numai grila de lectură voit sau, poate, accidental, referenţială propusă de Gh. Gricurcu în prefaţă, am avea într-adevăr o ,,ieşire” revoltat-polemică a eu-lui liric, indicând o realitate blamabilă, desigur, însă care provoacă un limbaj liric autentic.
Dincolo de ,,poetizarea” unei ,,socializări” satirizabile, cred că Virgil Diaconu vorbeşte despre parada fatală a măştilor interioare, acelea prin care eu-l liric face un recurs tenace la propria identificare şi, teribil, la propria identitate: ,,Am zile întregi în care mi-e greaţă de corpul meu/ghemuit pe cusătura cearceafului,/atât de real, atât de femeie.” (p. 13).
De aici, cred, tentativa epuizantă, cinică, uneori, de a ,,filma” singurătatea, eşecul, ipocrizia, promiscuitatea camuflată de vitezele existenţiale ale realului: ,,Doamne! Ce-ai făcut, Doamne?/Nu cumva Tu mi-ai trimis-o pe ea,/pe femeia, pe ispita aceasta/care îmi răvăşeşte zilele?/Care îmi scotoceşte prin gînduri/şi mă buzunăreşte prin vise?” (p. 36).
Atunci, asumarea dualităţii, inerente, de altfel, parcursului fiinţial, este lesne explicabilă. Sinele, în inargumentabila lui iubire, creează lumea, fireşte, pe cea adevărată. Însă expunerea discursivă se întemeiază pe dedublare ca soluţie a unei identităţi, fie ea şi estetice, în multiplicitate semnificantă. Formula este, natural, a unui dialog al glasurilor lăuntrice, şi ele repere aluzive, mitologizatoare ale proiectului originar: Râsul meu deja ţi-a pus pe fugă întunericul./Sânii tăi deja au luat în piept dimineaţa,/m-au trântit pe podele./Te-aştept să intri în carnea mea, femeie./Poţi să intri direct, fără să baţi./Te-aştept în carnea mea,/ca şi cum ai locui de o viaţă aici. (p. 17)
Autocăutarea se produce printr-o de-a dreptul feroce autocontemplare, adică, ,,privit”, ,,examinat”, ,,iscodit”, celălalt te poate naşte: Iubita mea doarme. Ea se ghemuieşte în vis ca un fetus,/şi eu nu mă gândesc la nimic altceva/decât la naşterea mea în această dimineaţă,/când ea îmi dă viaţă în somn… (p. 12).
Pînă la urmă, dacă am forţa ,,interpretarea” pe această grilă quasimitologizantă am putea comenta despre un posibil mesaj narcisiac al eu-lui poetic. Dar, nu este cazul să împingem receptarea dincolo de poezia în sine.
Că poate fi vorba – şi de ce nu? – despre o frenetică autoîndrăgostire sau despre alt tip de căutare/exprimare erotică, nici nu mai are importanţă. Aluziile la iluziile odihnitoare ale androginului sunt mai puţin creditabile, se chiar estompează semnificativ. Căci, în ultimă instanţă, existenţialitatea fundamentală a eu-lui este recuperarea originarului (fireşte, greu/deloc decelabil, numai supozabil în matricea lui evanescent-nebuloasă): ,,Gura se crapă să guste torsul umezit al bărbatului,/ pentru ca el să-şi strecoare între buzele mele respiraţia./Între braţele lui zvâcnesc precum o coadă de peşte. (p. 15)
Or, ca să se poată ,,vizualiza” eu-l ,,recurge” la un arsenal delimitativ uşor provocator, ,,întemeiat” pe parodic/ ironia înaltă/subtilitatea replicativă: Aici totul e gratis, numai să întindeţi mâna, domnule,/porcii ăştia dinaintea dumneavoastră au guiţat deja… (p. 21) sau: Iluziile mele, aproape să treacă strada spre tine,/Cu atâtea limuzine şi jeepuri pe bulevardul disperării,/mare minune să ajungem întregi la tine,/noi, mâinile, picioarele, ochii, sufletul,/care am rămas în viaţă doar pentru tine./Care am rămas în viaţă doar pentru tine/şi care îţi vom da foc când te vom prinde! (p. 28).
E-ul liric se ,,închide” într-o arhisemmnificare: Ai să vezi că până la urmă Lolitele/vor schimba faţa literaturii – i-am spus –,/poezia estrogenă îşi va deschide vaginul/şi ne va înghiţi pe toţi! Pe toţi ne va înghiţi. (p. 24), care, evident, îi asigură protecţia fragilă a discursivităţii şi a tandreţii, unicele reverberaţii redemptorii pentru deficitul de existenţă: Chiar crezi că fluturele negru o să-mi danseze/în continuare pe creier? Ia aminte ce-ţi spun:/în noaptea aceasta ne vom urca la cer./Îmbrăţişarea ta va fi estrogenă sau nu va fi deloc. (p. 25)
Însă, nostalgia recuperatoare îl poate anula frecvent: La început a fost îmbrăţişarea – aş fi spus – dacă mi-ar fi fost  mie dat să scriu cartea Cărţilor… Dar cum cineva s-a grăbit să facă lumea înaintea mea, pot spune doar că istoria îmbrăţişării a început cu bărbatul şi femeia care locuiau în acelaşi trup, în aceeaşi îmbrăţişare. Şi mai încolo: Or, adevărul îmbrăţişării este acela că prin ea te lepezi de singurătate. De această singurătatea mai mare ca lumea… (p. 84)
În fond, Jurnalul erotic al lui Virgil Diaconu este o carte despre iubirea integrală.