Volumul poetului Florian Stanciu, intitulat mai mult decât sugestiv Poemul care îşi citeşte cititorul, este, în totalitatea sa, o tentativă, reuşită de altfel, de a proiecta spre exterior/cititor, imaginea rezultată dintr-o introspecţie nedisimulată dintr-o analiză a sinelui, expusă poematic şi în care autorul însuşi  caută trasând în acelaşi timp spaţiul locuirii sale poetice  (după o binecunoscută formulă heideggeriană).
Poemele din ciclul care deschide volumul (şi care a dat titul întregii cărţi) prezintă, deopotrivă, accente onirice şi un vag misticism, mai curând filosofic decât religios, deşi trimiterile la natura/sorgintea transcendentă a fiinţei sunt sesizabile: „Cel ce din sineşi m-a izvodit scriptorul/mă scrută ultima oară o clipă pe gânduri/apoi de mine se dezlegă şi râzând-plângând/mă privi printre gene şi flutură  din mână spunându-mi/ei de-acum eşti liber du-te umblă singur”. Aceeaşi impresie se degajă din versurile poemului Lupta cu îngerul, care pot fi interpretate ca o trimitere disimulată la semnificaţia primelor versete ale Evangheliei după Ioan: „Azi-noapte toată noaptea/în colţ pe patul tău/zbătându-te prins în păienjenisul  cuvintelor  (…) Convorbeai cu ele/până târziu/scăpărau înţelesuri” ori: „sus mai presus de toate tronează tăcerea/pe care tot căutând-o te mistui în căutare/te trezeşti cu mirare parte într-o nuntire/cu sumedenie de ritmuri semne cuvinte”.
Cel de al doilea ciclu de poeme ale volumului, Fereastra, luceafărul, nu coboară, valoric, în mod semnificativ sub nivelul primului ciclu, doar că, pe alocuri, unele construcţii poetice nu păstrează vigoarea semantică a poemelor de început: „Astrul flacăra fruntea se-ntâlneau tustrele/fără să ştie măcar cât îşi erau de-aproape/în ciubarul de umbre (o construcţie inedită) şi reverberaţii al geamului” (cursivele îmi aparţin), în comparaţie cu foarte reuşia imagine din: „Tot mai jos se lasă a nopţii carapace/ şi mai viu licuresc păienjenişuri de constelaţii/ târziu la întâiul cântat al cocoşilor/ când tăcerea e sfâşiată/ şi alungată departe pe câmpuri/ iar la masa lui cititorul/ e tulburat fără veste/ smuls de pe un tărâm şi zvârlit pe altul” sau: „ZĂRITE  NEZĂRITE  mierle piruie nalt în zori prin copaci triluri sună-răsună roiuri de alice învâlvorind spaţiul” ori, şi mai concludent, în Adolescent II, unde conotaţiile creştin-gnostice sunt evidente: „Cine e (aievea) deasupra/nu glăsuieşte necurmat despre sine/nu se umflă în pielea-i/balon gata să plesnească/şi nu pe sine se soarbe de prin oglinzi/Cine sus nu e nici dedesubt/nici pe la mijloc ori în alt punct/al acelei linii ce visează zenitul/se-ntâmplă să se-ntrevadă vreo zeitate  cu/tot dichisul nume altar fum de jertfă”. Ar fi interesant de analizat fragmentul din perspectiva capitolului  întâi, versetul nouă,  dar şi a următoarelor versete din Ecleziastul.
Cuib în doi, al treilea ciclu de poeme al volumului în discuţie, ne previne asupra atmosferei generale a acestuia, dacă nu cumva nu a fost intuită până atunci. Ne întâmpină aici o serie de poezii de dragoste; o dragoste platonică însă, expusă la nivelul ideatic, la nivel intuitiv ori, altfel spus, o dragoste intelectualizată în care El şi Ea, binom tradiţional-transcendent ale cărui arderi se petrec dincolo de orice dimensiune a realităţii.  „Poartă zic şi drum zic şi uite/o poartă se face şi un drum se face/şi iată-ne pe noi doi la ani douăzeci/cum seară de seară din poartă pornim/şi mereu la ea ne întoarcem” (din poemul Murmurând câteva cuvinte), versuri care materializează, în plan imagistic, locul  de trecere dinspre ludic/teluric/mundan şi în care poetul nici nu-şi propune să adaste, înspre irealitatea, nematerialitatea trăirilor de tip oniric.
Este foarte posibil ca aici poetul să ne sugereze o interpretare personală a Cântării cântărilor şi, în aceeaşi notă, să ne sugereze posibilitatea existenţei unei iubiri de tip alchimic, explicată şi explicitată în multe texte gnostice. Aspectul este cât se poate de elocvent în poemul O seară estivală cu muzică şi dans: „Siluetele noastre amândouă se topeau  într-un singură umăr lângă umăr piept lângă piept trupuri înlănţuite/(…) erai frumuseţea-n floare ce-mi înmărmurea clipa înveşnicind-o/(…) ah îmi ziceai de-ai fi mereu pavăza şi covorul meu zburător/cei ce ne întâmpinau ne aţinteau vrăjiţi/prefirând aerul şi schimbând ei între ei lumina ochilor.”
Ciclul se încheie cu o pledoarie-epilog pe tema vremelniciei fiinţei, dar şi a eternităţii sufletului, eternitate dobândită în/prin ermetismul dualist pe care îl presupune sentimentul sacru numit iubire/dragoste: „Negreşit aceeaşi o! de-ar fi mereu aceeaşi/cărarea pe care prea des ne pierdeam/(…) plutesc rătăcesc strânse una într-alta/mai zvâcneşte-n mâna ta mâna ei cald-rece/mai ticăie-n pieptul tău gemene două inimi.”
Călătoriile este ciclul final al acestui volum de poeme care oscilează, aproape metronomic, între oniric şi ludic, între pictural şi poematic. Elocvent în acest sens este acest ciclu final, poemele trădând dualismul despre care  aminteam mai sus, atmosfera fiind una mai degrabă lumească/pământească, poetul accentuând problematica ori, mai bine spus, condiţia fiinţei, dar şi a spiritului călător şi, în acelaşi timp, depozitar al unor imgini din alte lumi, poate alte existenţe: „OSTATICI între ocniţa cerului şi tablaua pământului/frământăm un ocol ce ni se-arată din ce în ce mai strâmt/priviri şi vise frânte de cerbicia atâtor gratii” ori: „auzul coboară până-n străfundul lumii/amintirea despleteşte-n pâcla zilei/ani şi privelişti de-ale ei.”
Poemul final este semnificativ în ceea ce priveşte credoul poetului şi vorbeşte de la sine despre acesta: „DE CUM îi săream pragul/pădurea îmi dăruia zborul penumbra tăcerea/pesemne că driadele îmi hărăziseră ofranda asta” (cursivele îmi aparţin).
Ezoterismul poemelor lui Florian Stanciu, fără a fi ostentativ, nu este nici unul de profunzime, ci unul care doar maschează, uneori prea transparent, un set de trăiri cu şi de o anumită gravitate, substanţiale însă şi suficient de bine conştientizate poetic.
Interesantă ni se pare descoperirea unor efluvii sentimental-existenţiale în contextul unui onirism de cea mai elegantă, clară şi sublimă elaborare.
Vom încheia subliniind că inserţiile unui romantism de tip modern dau o culoare aparte poemelor, în pofida construcţiilor de tip postmodernist.