Vocaţia pentru jurnalism se împleteşte remarcabil cu aceea de scriitor, în cazul lui Florin Dochia. Peremptorie şi profesională, experienţa Domniei Sale, vădită pe ambele planuri, se materializează de ani din ce în ce mai fructuoşi, începând cu ultimul an al veacului XX, 2000, în câteva culegeri de poeme excelent primite de critica literară. A patra, apărută în toamna anului 2006, la editura LIBRA, în colecţia Studii, poartă girul Fundaţiei Culturale cu acelaşi nume şi se intitulează Puterea lui Don Quijote. Cartea a fost concepută ca un  „studiu aplicativ asupra surselor şi rosturilor creaţiei”, cum însuşi autorul precizează în pagina de gardă a volumului. Care, citez din introducere, „nu caută cu obstinaţie rezolvări, răspunsuri definitive. El nu încearcă, în ciuda formei alese, decât să fie izvor de alte şi alte întrebări. Căci numai acestea pot fi ele însele surse şi pot da seamă despre rosturi. Pare paradoxal?” se vrea puţin retoric semnatarul volumului, ceea ce nici pe departe nu rezultă că este în continuarea comentariului său. ªi iată de ce: „Capacitatea de a fi creativ fiind aceea care defineşte locul omului între celelalte fiinţe şi în univers, superioritatea sa, este luată drept un dat firesc, aprioric.”
Ei bine, această capacitate este prea elocventă în cazul Puterii lui Don Quijote, pentru că se edifică singură de-a lungul cărţii de faţă, prin fondul de valori pe care, graţie dialogului, îl mută din planul existenţei secrete a creatorilor, în opusul acesteia, situat la cel mai de sus etaj al conceptualizării rosturilor Creaţiei. O sintagmă veche, care a făcut carieră şi încă mai răzbate pe ici, pe colo, suna astfel: Fondul principal de cuvinte. Prin extrapolare – oportună cu atât mai mult în cazul nostru – mă îndeamnă să scriu astfel: Fondul principal de idei – superb constituit prin Puterea lui Don Quijote, de Florin Dochia. Fiindcă lucrurile aşa stau şi într-o astfel de „tonalitate” sau cheie şi aşa sună. Spiritul domină fiecare din aceste „partituri”, care sunt o conversaţie sau alta, excelenţa lor evoluând constant ascendent, de la întrebare la răspuns. Evantaiul interviurilor adunate între copertele cărţii se transformă, pe măsură ce le citeşti, într-un solid şi totodată reconfortant solilocviu al existenţialităţii şi al rosturilor ei. ªi încă în unul de intensitatea Puterii vajnicului idealist care, de 500 de ani, este Don Quijote, pentru profundul motiv că această Putere „vrea să însemne puterea imaginaţiei, aceea care, fără arme, numai cu gândul şi cuvântul, dărâmă zidurile indiferenţei şi platitudinii”. Suntem puşi în gardă, imediat, că această Putere „simbolizează „idealismul neistovit”, „febrilitatea şi îndrăzneala”, „credinţa în eroic şi frumos”, candoarea, inefabilul, sublimitatea, inspiraţia dezlănţuită, tentaţia absolutului, „aspiraţia spre extraordinar”.
Florin Dochia operează, în toate cele 240 de pagini ale cărţii, cu instrumentele arhicunoscute al reporterului: întrebarea şi reportofonul. Cu o condiţie: să atingă „altitudinea” sublimului şi profunzimea inefabilului. Credinţa sa porneşte, aparent retoric, de la omeneasca îndoială: „Sunt acestea  („candoarea, sublimitatea, inefabilul” etc.), oare, puteri suficient de mari pentru a învinge timpul, pentru a face ca o creaţie să dăinuiască?” ªi, pentru a dovedi că are dreptate, «„cheamă la raport” o seamă de oameni de litere» care se lasă în voia curiozităţii maxime a intervievatorului, cu siguranţă răsfăţaţi de melanjul care, apoi, se ţese, spre deliciul cititorilor…
Nu de puţine ori, însuşi autorul simte că este Don Quijote în persoană şi că, deloc intimidat de anvergura morilor de vânt – în mintea multora, creaţiile literare şi artistice, de când lumea, ceva, acolo, aiureli! –, se avântă, sigur pe el, în contextul ideatic-spiritual-moral-profesional reprezentat de personalitatea abordată în acest plin de riscuri scop. „Chemaţii la raport” în această dinamică antologie de interviuri se supun de bună voie avalanşei întrebărilor, modelând discursul şi în acelaşi timp recursul la Puterea don-quijotescă de dimensiuni universale.
O repede ochire asupra convorbirilor sută la sută literare, care însumează în fapt toate preocupările Spiritului, ne aruncă în instructivul imperiu al Rosturilor Creaţiei, sublimate în tocitul adjectiv Frumos. Florin Dochia este, prin Puterea lui Don Quijote, un privilegiat al unora dintre contemporanii noştri de rezonanţă, care sunt astfel prin opera şi gândirea şi rosturile lor în societatea românească a ultimilor 60 de ani. Reale repere creatoare de valori, fondul de preţ îl fundamentează cu prisosinţă  enunţarea ilustrelor nume incluse în carte: Nicolae Breban, Romul Munteanu, Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, Gellu Dorian, Eugen Uricaru, Fănuş Neagu, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Trandafir, Gherasim Rusu Togan, Viorel Cernica, Christian Crăciun, Lidia Nicolae, Cezar Ivănescu, Ion Stratan, Mircea Muthu, Liviu Ioan Stoiciu, precum şi europenii Madeleine Davidsohn, Jan Lenèo şi Adam Puslojiè.
Nimic mai potrivit în rostul ei, ca, peste o vreme, să citim, poate, o asemănătoare carte cu interviurile traduse de Florin Dochia din literatura de gen străină şi publicate în Revista Nouă, de la apariţia ei până acum.