E neîndoios faptul că deliricizarea biografiei blagiene începuse cu acest manuscris, care n-a fost publicat în epocă (în defuncta, comunista, epocă), dorinţa fiind a autorului, faţă cu ecoul, voga, faima şi revelaţia pe care a produs-o, de pildă, Hronicul şi cântecul vârstelor. Precum într-o abordare filosofică din propriu-i sistem, încă şi azi neînţeles ori comentat doar prin superficii de universitari cumva demodaţi, viziunea autorului marşează pe factologii textuale, atunci (în anii ’50) la modă în cultura franceză (Sartre, Camus, Simone de Beuauvoir, Eluard, Picassso) ori mizează pe invazia de idei şi ideaţii în legătură cu imaginarul creator de lumi fictive. Aşadar, noi ştim acum că ne propunem să discutăm despre valoarea, emergenţele, dezvoltările ideatice ale unui manuscris şi nu despre nobila, altminteri, datorie de a ne asuma  revelaţia fericitului cititor la lectura unui text tipărit, multiplicat prin tipar, cunoscut, asumat, dezbătut cândva. Desigur, introducerea în poveste ne aminteşte de practica discursului modern, deja experimentată cu succes în interbelicul prozei noastre, dacă ar fi să-i cităm doar pe Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu. Facem cunoştinţă, aşadar, cu epicul de idei iar începutul, bineînţeles, nu poate fi decât primăvara: „Începutul primăverii coincidea cu începutul unui haos, ce se revărsa peste meleagurile ţării. Fila calendarului de perete indica pentru noi, paşnicii cetăţeni ai unei patrii ajunsă la răscruce, ziua acestui început de primăvară şi de haos: 15 aprilie 1944.”1