Prezenţă discretă în spaţiul literar al urbei, cvasinecunoscut publicului larg, Nicolae Eremia îşi poartă cu o glacială dignitate „anonimatul“, înţelegând să ocolească zgomotoasa viaţă de breaslă, prea dispusă de cele mai multe ori să confecţioneze destine de hârtie cu entuziasmul delirant al proprietarilor de rubrici culturale, editurilor încropite la domiciliu sau cenaclurilor atinse de timbrul sever al vocilor autarhice care împart diplome de merit cam cum se împart invitaţiile la ceremonii.
Poetul a ieşit de câteva ori în avanscenă demonstrând că ştie să citească şi că are şi nerv polemic. Deci ştie să şi scrie. Fie dezgustat de imaturitatea preopinenţilor, fie de evidenţa coteriilor, de fiecare dată s-a retras într-o tăcere prelungită, motivând abandonul ideatic cu otiul patriarhal al vieţii rurale în care a dispărut periodic.
Roţile de osândă pot fi cheia, ar deschide calea de acces şi ar oferi explicaţiile dispariţiilor sistematice. Acest volum de versuri ne descoperă un scriptor urmărit de obsesia cuvântului la modul înalt, grijuliu cu forma pe care trebuie să o îmbrace irupţiunile sale lirice. Nicolae Eremia  aşa şi trebuie receptat. Natură duală, cu o pronunţată vocaţie antagonică. Pe de o parte consecinţă a lecturilor, prezenţa detaşată, raftul bibliotecii oferindu-i incendiul rece al formelor imperturbabile, modelele, ştiinţa de a regulariza cursurile de apă – emisiunile metrice ale versurilor – pe de altă parte, om agonic în înţelesul pe care îl dă agoniei Miguel de Unammuno, dorind a fi exemplar sacrificat în utopia unei suferinţe combatante, osândit să suporte martiriile  (in)eficienţei unui destin  copleşitor.