Scriind despre Optimismul lui Eminescu (Bucureşti, Tipografia Ziarului Universul, 1936, pp. 7-28), Simion Mehedinţi aprecia intuiţia genială şi statutul poetului de „îndrumător al neamului românesc”, de „educator” al naţiunii. „Pământul dacic şi neamul dimprejurul Carpaţilor” – conchide autorul micului op – „abia prin Eminescu au ajuns să realizeze acordul lor istoric.” Neîndoios e faptul că Simion Mehedinţi combate, cu mijloacele celui pasionat de ideea naţională şi de conştiinţa de naţiune, într-o vreme în care (perioada interbelică) diplomaţia noastră făcea faţă cu greu presiunilor de pe cele două „fronturi”: efervescenţa mişcărilor revizioniste şi starea de „război tăcut” cu trei dintre vecinii noştri, atunci, însemnând  Ungaria, Rusia Sovietică, Bulgaria. Cum orice naţiune, în etapa modernă a habitaţiei ei, are – s-a spus – tendinţa firească de coerentizare identitară (T. Brown), opiniile lui Mehedinţi nu par deloc învechite. Dimpotrivă, recursul său la un reper inconfundabil din zestrea de cultură şi spiritualitate a neamului nostru marchează voinţa unei întregi generaţii de a nu mai demonstra ceea ce istoria noastră naţională a demonstrat deja: europenitatea. Aşadar, Eminescu a fost un european fiindcă „n-a fost un boem pesimist, ci un „luptător”, adică exponentul cel mai înalt al realităţilor noastre istorice.”