A fost de ajuns să arunc o singură privire peste volumul de poezie al lui Virgil Diaconu, cu o disimulată ostentaţie intitulat Jurnal erotic*, pentru a-mi da seama cu încântare că  traiectul de evoluţie a poetului este unul al deschiderilor plastice, al întineririi expresiei artistice.
Calificat de unii critici drept un şaptezecist (pe care generaţia douămiistă o percepe probabil „matusalemică”), Virgil Diaconu face proba unei treceri aproape insesizabile într-un registru poetic al deschiderilor, care face ubicuă localizarea generaţionistă şi îi creează poetului un câmp de acţiune potenţial.
Volumul se plasează deci într-un câmp propice, favorabil poziţionat, al relaţiei subiectului cu o anume realitate care se cere hermenutizată şi căreia autorul i se simte dator să îi răspundă provocărilor, cu propria sa soluţie plastică: una matură, conştientă atât de propria forţă, cât şi de incertitudinea dată de înţelegerea largă a multitudinii formelor de expresie posibile, inclusiv acelea promovate de poezia „noului val”.
Mai degrabă inconştient (deşi poetul dispune de rezerve parcă inepuizabile de luciditate), volumul de faţă e unul strategic, de elan al propriei fiinţe, ca un săritor în lungime. Strategia este aceea de aparentă relaxare a formulei plastice, de decontractare a tensiunilor metafizice (extrem de pregnante în formulele poetice anterioare), lăsând loc unei libertăţi uşor supravegheate stilistic, inspirată şi proaspătă cel mai adesea, dar nu lipsite de ochiul vigilent, secund, al unei încadrări şi duble semnificaţii (care părea a  fi  marca poetică a lui Virgil Diaconu).