Am furat titlul acesta din ultimul capitol al debutului Luminiţei Marcu. Cartea se cheamă Mansarda cu portocale, titlu inspirat, luminos şi stenic, care mi-a indus o stare de graţie ce se va revărsa (ştiu de pe acum) şi asupra comentariului meu. Care, la drept vorbind, nu-mi era în intenţie. Căutam o carte recentă care să-mi servească în scop strict documentar, în perspectiva unui iminent voiaj spaniol. Dar nu ceva în genul ghidurilor turistice, ci o carte în care să se simtă reacţia personalizată a unui autor cultivat faţă cu realităţile iberice de azi. Iar ecourile din presă m-au îndreptat spre această mansardă cu lumină prielnică şi sugestii suav olfactive. „E o carte veselă – spune Luminiţa Marcu într-un interviu din „Observator cultural” – pe mine m-a făcut să mă simt bine în timp ce scriam la ea.” Şi eu, mărturisesc, mă simţeam bine în timp ce o citeam, chiar dacă de vreo două ori m-am încruntat… bătrâneşte.
Un debut atipic al unei scriitoare tinere, şcolită şi umblată, care s-a afirmat în critică printr-un discurs personal, recognoscibil, curajos şi, nu doar o dată, contrariant. Ar fi putut debuta pe calea bătută a culegerii de articole sau cronici ori chiar cu un volum de proză pentru care deţine neîndoielnice disponibilităţi. Dar a ales – după toate aparenţele, spontan, într-un moment de entuziasm – această intrare în scenă neconvenţională, pe care, în subtitlu, o numeşte „puzzle spaniol”, iar în interviul amintit o consideră „un hibrid”. Termenul propriu , însă, cred că ar fi cel de colaj, avansat de Ioana Calen în cronica sa din „Cotidianul”. O carte care, la urma urmelor, e rodul fericit al unei întâmplări inteligent exploatate.