O carte inteligentă debordând, oarecum, în provocări socratice, este acest Ultimul sufleu la Paris, (Iaşi, Editura Polirom, 2006, 284 p.) purtând semnătura  Adrianei Babeţi, titulara rubricii Ars coquinaria din Suplimentul de Cultură. Autoarea pare a descinde dintr-o lume chagalliană direct în realul care, vai !, ne simplifică de-acum pe toţi. Între pietisme fals-culinare (dar subtitul capcană este chiar „69 de reţete culinare”) şi propoziţii deştepte cartea este un discurs despre insaţiabilul vieţii (trăită/suferită cu noi toţi) ficţionalizat deopotrivă în opinie civică şi burlesc pârguit în eşantioane de sofisme, despre conştiinţa alterităţii nivelată ori mai degrabă răscolită cu telul imaginarului creativ/creator, despre peisajul domestic răstălmăcit în convertirile bunului simţ sub aparenţa unor stridenţe maniheiste. Cu încântătoare vervă, autoarea desface în badinerii livreşti idei şi sentimente, operează cu oareşce sadism în corpul unui imagism purulent, afişează (cu un jemanfişism feroce!) planşele unor fizionomii ideatice. Am zice altfel că o mecanică a vanităţii, funcţionând în fiecare dintre textele inserate aici, explică mai ales refuzul constrângerilor, dar şi mimarea unor panici mondene. Chiar dacă, de pildă, multe dintre eseuri brodează pe canavaua unor proaspete lecturi, astfel recenzate: „Cum lesne vă puteţi da seama, de-ale gurii nu-s numai mâncărurile, ci şi zicerile. Prin urmare, de ce n-am găzdui în rubricuţă, când şi când, câte o îmbucare dintre cele două: adică, ziceri despre mâncăruri. Am crezut c-o putem frige una-două, numai că, vorba ceea: „lesne din gură, anevoie din mână.” (De-ale gurii, p. 83)