Poet vizionar, Arthur Porumboiu îşi plimbă ochiul interior prin propria-i fiinţă desenând o lume ce-şi are sălaşul între cer şi pământ, spaţiu construit cu o elegantă lentoare, cu o siguranţă specifică iniţiatului, poetului-observator şi poetului care se observă pe sine în alte dimensiuni.
Lumea invocată şi etalată chiar din ciclul Prinţul captiv  (din volumul omonim, Ed. Ex Ponto, Constanţa) este una care transcende realitatea, fără a o pierde totuşi din ochi, dimensiunea fiinţei sale interioare măsurându-se în şi prin cercuri concentrice suprapuse, dar şi intersectându-se în ontologic: „Întoarce-mă în vechile tipare!/Tinereţea e unica secundă/ce mă păstrează integral şi pur/ca sufletul apei în undă”; „Luciferica privire/ne arde fibrele-n/fierbinţi lacrimi”.
Verbul poemelor sugerează o mişcare în vid, într-o atmosferă nepământeană pe de o parte, iar pe de alta prin lumea izvorând din trăirile interioare ale Eului care hălăduieşte printr-o suprarealitate conturată cu ingeniozitate de către poet: „Culoarea devora altă culoare/şi noi eram pelerinii trişti/având în palme/piroanele noilor Crişti”.