Sunt sigur că nu există cititor avizat care să nu fi trăit pe itinerariile sale de lectură, de după 1990, revelaţia unor mari scriitori de care nu auzise, a unor fabuloase universuri artistice pe care nu le bănuise. E şi firesc, de vreme ce, o dată cu spulberarea barajelor şi filtrelor care ne interziceau contactul cu lumea largă, s-a revărsat asupra cititorului, până atunci restricţionat, o enormă şi aiuritoare viitură de noutate. Aiuritoare, pentru că valorile pe care le poartă sunt excedate de masa maculaturii cu sclipici publicitar, redutabilă prin cantitate şi prin mijloacele comerciale, aparent oneste, de seducţie. Când, în această mulţime eterogenă şi nu întotdeauna onorabilă, întâlneşti un scriitor a cărui marcă de nobleţe, ca lector avizat, o recunoşti de la prima frază, ei bine, e firesc, aşadar, să ai sentimentul unei revelaţii însoţite de o euforică satisfacţie. Mi s-a întâmplat prima dată când l-am descoperit pe Sándor Márai, impunător prozator maghiar, care a trăit, şi-a scris cea mai mare parte a operei şi a murit în exil. Motiv pentru care, după 1990, chiar propriul popor a avut revelaţia sa.