Cu sentimentul că, într-un cristal de Murano, în limpedele căruia se întunecă şi se face ziuă într-o perpetuă cercuire neatinsă de mişcare, privesc eu cum se nasc poemele Clarei Mărgineanu din volumul FEMEIA ALBASTRĂ, Editura Charmides, Bistriţa, 2005. Urlete mute ivindu-se ori murind pe dinlăuntrul fiinţei a tot pătimitoare, preţ al suferinţei de ne-împărţit decât cu sinele şi poezia. O revanşă a omenescului trădat de omenesc, printr-o nesfârşită înţelegere a femeii nepereche, trecând cuminte şi însingurată spre o nouă izbândă: Inima, vietate rănită/Osteneşte urcând încet,/ Drumul până la Cisnădie, vara aceasta,/(un poem înserându-se albastru) mă apropie, mă depărtează/de tine,/în ritm frenetic de du-te- vino,departe,în oraşul tău /te-am iubit,/ (sunt gata să plătesc/pentru toate acestea) ”ai şi plătit” şopteşte locuită de înger/o pasăre/care îşi tânguie viaţa,/deasupra (Poem înserându-se albastru)
Parfum de floare neştiută încă, degaje poemul, privire rătăcindă prin somnul cuiva nenumit, între ce ”a fost şi desfrunzirea lui ”mâine”: Belşugul verii răscumpărat/în dezastrul cuvintelor,/ îmi amintesc: /m-ai găsit.