În peisajul criticii literare româneşti actuale, Adrian Dinu Rachieru este o voce importantă, ale cărei luări de poziţie, materializate în formularea unor judecăţi de valoare lucide, pertinente, nu pot fi eludate, iar o lucrare de amploarea şi de importanţa celei de faţă este un argument incontestabil în favoarea afirmaţiei făcute, fiindcă, ignorată cu desăvârşire sau măcar marginalizată, tratată ca rudă săracă, literatura basarabeana, în general, este foarte puţin cunoscută de publicul românesc, iar demersul criticului de a întocmi o antologia a poeţilor din această parte a spiritualităţii româneşti este salutar, cu atât mai mult cu cât nu întreprinde un gest de complezenţă, ci încearcă o abordare cât se poate de obiectivă a scrierilor, sancţionând (implicit) inerţia criticii literare româneşti, mai ales a criticilor aflaţi în prim-planul domeniului, în a se apropia de fenomenul cultural românesc din afara graniţelor, îndeosebi din Basarabia, şi, totodată, neincluderea valorilor potenţiale din acest spaţiu în diferitele ierarhii axiologice întocmite.
Amplul volum POEŢI DIN BASARABIA. Un veac de poezie românească (apărut la Chişinău, prin colaborarea a două instituţii prestigioase, Editura Academiei Române, din Bucureşti şi Editura Ştiinţa, din Chişinău) al lui Adrian Dinu Rachieru este o lucrare în care, fiind vorba de Basarabia, chiar dacă priveşte doar literatura, nu poate fi eludat în totalitate contextul (eufemistic spus) delicat, în care se creează aceasta, care e, probabil, şi o justificare a ignorării sau ocolirii ei în lucrări de sinteză ale unor istorici şi critici literari din România, însă nu este vorba de o abordare polemică – într-o cronică la acest volum, Răzvan Voncu vorbea de ratarea de către autor a mizei de a-i răspunde lui N. Manolescu –, aspectul acesta fiind desigur  implicit.