În cartea lui Florin Dochia, Elegii de pe strada mea, apărută la Editura Premier din Ploieşti, actul trăirii este abordat aproape totemic, paradigmă situată într-o permanentă confruntare cu precara stare de fapt caracteristică mundaneităţii. Filonul stenic nu poate fiinţa fără a fi supus marilor încercări. Lupta cu negativitatea istoriei e presărată cu momente dificile: M-a umplut într-atâta încât acum sunt golit pe/ dinăuntru precum nucile seci de/ octombrie, precum o caroserie de/ automobil predată la depozitul de fiare vechi. (Prima elegie de pe strada mea). Pericolul înstrăinării planează perpetuu asupra firelor de iarbă imberbe. Deşi aşteptările sunt mari, realitatea nu poate concura filonul romantic al apuselor vremuri, acum de găsit doar în vise: Nici mierla nu se va tângui în teiul stingher din faţa/ ferestrei, ci doar nişte vrăbii obraznice mă/ vor trezi la patru dimineaţă înainte ca/ soarele să se uite peste dealul din zare. (A treia elegie de pe strada mea). Sunt lovituri de care chiar nu te poţi feri, flagelări caracteristice condiţiei de participant direct la realitatea străzii. Căutăm refugii, spaţii protectoare, salvatoare: E un păpuşar undeva care ne joacă zilele ca pe nişte/ răni care se-nchid afară şi se deschid/ înăuntru. Mie îmi aduce uneori un mic/ paradis al memoriei stinse în care adorm/ ca un prunc. (…) Apoi îmi astup gura cu pământ şi mă ascund sub/ rădăcinile teiului de dincolo de fereastră (A patra elegie de pe strada mea).