Nu pot repera cu exactitate, în timp, momentul când am citit prima dată un text al lui Radu Vancu. Îmi amintesc că m-a frapat descoperirea unui tânăr scriitor care se exprima pe un neobişnuit de larg diapazon cultural. Mai larg decât al oricăruia dintre congenerii săi poeţi, de-a dreptul vast, de un enciclopedism atât de rar în cultura noastră. O lejeritate a stilului, îmbibată uneori de ludic, atrage atenţia de la primul contact. Dincolo de aceasta lucrează o cunoaştere foarte serioasă, înarmată cu date, noţiuni şi concepte remarcabil de bine asimilate şi manevrate în ecuaţia scripturală în asociaţii inteligente şi percutante. Interesul lui Radu Vancu merge, mi se pare evident, către direcţii dintre cele mai eclectice – acesta este enciclopedismul, finalmente –, dar integrarea volumului mare de cunoştinţe diverse s-a făcut, cel puţin asta denotă scrisul său, după un proces de meditaţie şi de topire într-un fel de sistem.
Radu Vancu este, până acum, nu doar unul dintre cei mai inteligenţi şi mai talentaţi poeţi ai generaţiei sale, ci şi unul dintre cei mai prolifici editorial. Are tipărite cinci volume de versuri (Epistole pentru Camelia, 2002, Biographia litteraria, 2006, Monstrul fericit, 2009, Sebastian în vis şi Amintiri pentru tatăl meu, ambele în 2010) şi două de eseuri (Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, 2007; Eminescu. Trei eseuri, 2011).
Mă voi opri, în cele ce urmează, asupra volumului Sebastian în vis (Tracus Arte, 2010), pe care l-am găsit relevant în privinţa posibilităţilor de a aduce lucruri noi în poezie – obsesie a multor creatori de-ai noştri –, rămânând, totuşi, în cadrele tradiţiei literare, continuând-o în deplină cunoştinţă de cauză şi nu căutând cu orice preţ ruptura – o întreprindere unde mulţi nu au reuşit, pentru că nu au avut sensul dialecticii dintre inovaţie şi tradiţie. Sebastian în vis este un fel de Cântec de adormit Mitzura (Arghezi) sau Cântec să crească băiatul (Traian Coşovei).