Ne aflăm încă în siajul Iluminismului. Ideile iluştrilor săi reprezentanţi au împins societatea modernă spre o perspectivă secularizată, care a dus la o depreciere a credinţei şi în special a Bisericii, sortite unui soi de minorat cultural. S-a produs astfel, în numele unei raţionalităţi mundane, pragmatice, o ruptură cu trecutul, cu un trecut enorm începînd cu zorii umanităţii, în care a existat o intuiţie a transcendenţei, o diversitate de forme ale raportului fiinţei omeneşti cu sacrul. Cotitura filosofică ce a avut loc în al XVIII-lea secol a condus la o unilateralizare a mentalităţii occidentale, lipsită adesea de alternativele benefice de care ar putea avea parte dacă ar mai dispune de coordonatele ferme ale spiritualităţii. Cultura actuală n-ar putea reprezenta pentru totalitatea conştiinţelor „ultimul cer”, spre a ne folosi de o expresie a lui C. Noica, gînditor de un scepticism resorbit, căci există şi o „cultură a duhului” despre care ne-a vorbit, cu ochii extatic înălţaţi spre tării, Rafail Noica. Unul din eseiştii noştri care militează azi pentru o conştiinţă religioasă este Dan Ciachir. Provocat la un şir de convorbiri de către Leonid Dragomir, d-sa are prilejul de a-şi expune încă o dată opiniile într-un stil lejer, însă nu mai puţin apt a contura o atracţioasă concepţie unitară. Dan Ciachir recurge nu o dată la o confruntare cu „cărturarii” la care Dumnezeu s-ar raporta nu mai puţin decît „ca la nişte secături, ca la nişte ticăloşi, ca la nişte oameni cărora le place să se roage îndelung în faţa semenilor, să aibă locul întîi la ospeţe, să fie lăudaţi, să se bucure, am zice în limbajul zilelor noastre, de imagine”. Polemica cu intelectualii, pornind de la fariseismul lor, ajunge la faptul că aceştia se întîlnesc, paradoxal, cu „naturile rudimentare” în sensul unei „laturi rebele”, dispuse a contesta atît credinţa, cît şi Biserica.