E destul de mult de când nu se mai poartă poveştile de dragoste în literatura noastră. Şi când mă gândesc la faptul că Editura Eminescu avea, cândva, înainte de 1990, o serie de un indiscutabil succes la public, intitulată „Colecţia romanul de dragoste”, colecţie care, din păcate, nu ştiu exact când a dispărut!… Unii scriitori – criticii, de asemenea – probabil că se întreabă dacă mai pot stârni interes romanele de dragoste în plin pragmatism – inclusiv în materie de amor –, în toiul furiei demistificării iubirii, fie şi numai prin zecile se „sfaturi” publicate de revistele pentru femei cu privire la mijloacele de a obţine mai multe orgasme, de a perpetua o „relaţie” (acesta este termenul care a înlocuit tot ce ţine de iubirea dintre doi oameni, deveniţi, astfel, „parteneri”), de a-l controla (neapărat!) pe celălalt (partener, cum ziceam) până în cele mai mici detalii ale senzorialităţii lui? Sau nici măcar nu-şi pun problema, ceea ce, din punctul meu de vedere, e foarte rău.
Se pare că interesul există şi măcar vânzarea masivă de care se bucură de ani de zile traducerile de romane sentimentale în cheie modernă ar fi trebuit să-i pună la treabă pe autorii cu talent pentru aşa-ceva. Orice am spune despre nivelul artistic al unui produs de industrie de carte marca Sandra Brown, Sindney Sheldon, Nora Roberts şi aşa mai departe, ele au un număr imens de cititori, dar mai ales de cititoare, în toată lumea.
Dar dacă, păstrând ce e valabil în reţetă şi schimbând ce e de schimbat s-ar scrie o carte, cărţi de un nivel ceva mai bun?!…