Tranziţia: un termen echivoc, dătător de speranţe dar şi conţinînd reziduul gros al unor inerţii, schiţînd o direcţie dar lipsit de finalităţi punctuale, apt de ezitări, fluctuaţii, temporizări, copleşit de o pletoră de neajunsuri. Un cocteil de pragmatism şi utopie, de determinism şi ficţiune. Aşa apare tranziţia în cadrul socio-politic actual, precum o emblemă ce poate fi citită inclusiv în cheia ironiei, precum o stemă a unei ţări dorite, plutind în eterul devenirii fără certitudinea unei descinderi în real. Fireşte, un subiect ce se pretează comentariilor celor mai diverse. Un subiect îmbietor prin virtualităţile abordării, incitant atîta vreme cît nu ne îndurăm a recunoaşte că tranziţia s-ar fi încheiat. O dovadă în acest sens o constituie seria de „douăsprezece conversaţii despre tranziţie” pe care ne-o înfăţişează editorial criticul Radu Călin Cristea*, rod al unor programe de la Europa liberă din anii 1999 şi 2000, căci majoritatea paginilor freamătă încă de prospeţime. Scanarea situaţiei de acum mai bine de un deceniu indică faptul că ne mişcăm lent, că buclucaşa tranziţie percepută atunci de fostul redactor al faimosului post de radio, în perioada Praga, drept un „labirint” îşi conservă încă mari dificultăţi interioare. Sîntem în măsură a contrasemna contrarietatea lui Ştefan Aug. Doinaş: „Am impresia că, odată cu reuşita Revoluţiei noastre, pentru că Revoluţia din 1989 a fost fără îndoială reuşită, ni s-a tăiat tocmai priza (…) la realitate. Suntem întîrziaţi şi rămînem mereu în întîrziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue. Acesta mi se pare a fi, în momentul de faţă, blestemul nostru”. Ceea ce face ca tranziţia să fie comensurată nu prin paşii înaintării, ci prin „durata stagnării”, ca şi printr-o reflecţie excesivă, iritantă, ce împiedică acţiunea.