…Nu am încotro, trebuie să fac, din nou, menţiunea că scriu despre o carte pe care am primit-o (nu demult) tot pe „filiera” Petruţ Pârvescu. „Mihai Eminescu – eseuri deschise. Chipul de aer şi chipul de lut” este titlul unei cărţi, mai mult decât consistente (584 de pagini), cu subiect generos, care se pliază perfect pe profilul revistei noastre. În plus, autorul, Lucian Costache, este un nume binecunoscut pe meleagurile noastre (şi nu doar!). Absolvent al Facultăţii de Filologie, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, 1976, Lucian Costache este repartizat la Dorohoi, unde predă limba română şi limba franceză la Liceul „Regina Maria” şi la „Grigore Ghica Vv.”. Începând cu anul 1991, îşi continuă activitatea la Piteşti (părinţii fiind intelectuali argeşeni). Din pagina de deschidere a cărţii, cititorul află informaţii detaliate referitoare la funcţiile şi preocupările profesionale actuale, activitate literară, debut, articole şi volume publicate, referinţe critice, premii etc.
Revenind la „Mihai Eminescu – Eseuri deschise…”, Lucian Costache îşi/ne adresează, încă de la început, fireasca întrebare: „-Ce s-ar mai putea spune despre Eminescu?! Întrebare mereu repetabilă şi prin aceasta de permanenţă. Dacă te încumeţi să străbaţi numai marile lucrări destinate studiului creaţiei eminesciene, şi acestea nu puţine, ai putea crede că s-a spus totul, că nimic nu se mai poate adăuga. Şi totuşi, despre universul gândirii sale poetice continuă să se scrie foarte mult: propria sa creaţie este izvorul nesecat al atâtor şi atâtor interpretări (…)” În prefaţa cărţii „Filozofia valorii (Între idolatrie şi responsabilitate)”, autorul scrie: „Faţă de Eminescu, ca de altfel faţă de oricare valoare devenită „bun public”, ne putem situa în idolatrie, în indiferenţă, în contestare sau în responsabilitate şi preţuire. Atitudinea e dată fie de gradul de instruire, fie de scopul comunicării, fie, pur şi simplu, de contextul în care aceasta se manifestă şi se exprimă”. Respingând, cu argumente critice, ca fiind neproductive/neconstructive, contestarea (chiar dacă „e uneori necesară”), idolatria ori indiferenţa, autorul îşi face publică opţiunea: „(…) de a ne situa în răspundere proprie, în responsabilitate şi preţuire prin demersul critic pe care îl încercăm şi prin finalităţile aşteptate. Responsabilitatea şi demitizarea, ca metode de cercetare, sunt singurele criterii în valorificarea concretă a creaţiei eminesciene şi în precizarea, pentru fiecare, a locului pe care îl merită”.
Cu toate că „Studiul Luceafărului s-a impus întotdeauna ca o piatră de hotar, dar şi de încercare în pătrunderea tainelor creaţiei lui Eminescu”, Lucian Costache afirmă că „Lucrarea noastră nu îşi propune să analizeze poemul Luceafărul în totalitatea semnificaţiilor sale, lucru de altfel imposibil (dar, cu siguranţă, în coerenţa sa de ansamblu), încercare la care nu ne-am supune din mai multe motive, dar, în primul rând, din conştientizarea dificultăţilor unei sinteze critice exhaustive a punctelor de vedere, stratificate de-a lungul deceniilor, dar şi de dorinţa noastră de a aduce un punct de vedere nou în interpretarea de ansamblu a poemului (…)”. „Luceafărul e o atracţie aproape irezistibilă şi frica de a călca alături pe un drum privit cu atenţie încordată de cunoscători ai universului poetic eminescian se stinge” – mai notează autorul. Care găseşte şi o portiţă de ieşire (în caz de nevoie/urgenţă): „Caracterul eseistic al cărţii ne permite o libertate mai mare de reflecţie, un zbor mai deschis în universul creaţiei eminesciene, precum şi alegeri comparatistice mai largi”. Referirile şi trimiterile către Cezara, Odă (în metru antic), precum şi către numeroase alte texte ale poetului sau varii autori, fără îngrădiri „planificate”, au structurat un text cu deschideri de lectură şi cercetare. „Un gând mai vechi şi o preocupare de mai lungă durată se materializează acum, prin acest studiu, cu dorinţa ca acesta să fie spre folos tuturor, profesori şi tineri care îl studiază pe Eminescu (…). Am încercat, de asemenea, să evităm un aspect prea didactic, pentru a lăsa gândul să curgă fără structurări de cuprins prea riguroase, dar urmărind un „plan” pe care propria noastră judecată ni l-a impus, asigurând astfel unitatea discursului şi coerenţa temei. Am considerat necesar un titlu rezumat al fiecărui „capitol”, care să uşureze lectura şi mai ales reluarea unor idei ori de câte ori cititorul va crede de cuviinţă.” – mai notează autorul. Dar, iată şi structura cărţii: Capitolul întâi. Sentimentul desăvârşirii. Frumuseţea absolută; II. Sentimentul timpului. Limita; III. Sentimentul cuminţeniei (cum mentem). Inocenţa şi înţelepciunea; IV. Sentimentul singurătăţii. Iubirea absolută; V. Sentimentul damnării. Sublimul; VI. Sentimentul tragicului. Raţiunea absolută; VII. Sentimentul libertăţii. Visul. (Deşi utile/necesare, extrem de interesante, nu ne putem îngădui – cel puţin în corpul acestui articol – prezentarea subtitlurilor care alcătuiesc, la rându-le, substanţa fiecărui capitol). Anexele, ilustraţiile şi bibliografia – impresionante, întinse pe zeci de pagini – întregesc o lucrare monumentală, aş „risca” să afirm.                                               
                                          
…Departe de mine gândul de a aduce vreo atingere valorii incontestabile a lucrării, nu pot să nu remarc un oarecare didacticism în elaborarea materialului, chiar dacă autorul respinge oarecum acest lucru. Conţinutul cărţii este atât de consistent, de minuţios şi riguros organizat, metodologia şi aparatul critic atât de fidel respectat, încât pare imposibil să nu fi folosit şi unui scop didactic (altminteri onorabil!, de pildă, suport pentru o lucrare/teză de doctorat). De avem sau nu dreptate…, doar scriitorul, eseistul şi profesorul, Lucian Costache, poate să confirme. Oricum, merită notă maximă, cu felicitări, pentru ceea ce a realizat. Cu multă muncă, profesionalism şi talent…